Un dialog cu părintele perfect
Viața părinților care trăiesc vremurile de azi este una complicată și grea. Se trezesc dimineață, duc copiii la grădiniță sau la școală, aleargă să ajungă la timp la serviciu, plătesc rate la bancă, se întorc seara istoviți acasă pentru a petrece orele rămase din zi alături de copiii lor. Le rămîne puțin timp pentru sufletul lor, care încet-încet începe să se ofilească sau să se pietrifice. Presiunile sînt mari pentru părinții de azi, iar cînd spun acest lucru nu mă refer doar la cele financiare. Pentru că, așa cum sigur ați observat, există presiunea de a fi nu un părinte bun, ci unul… perfect! Aceștia sînt părinții mult prea implicați, denumiți și helicopter parents.
Sigur, există și polul opus al părinților, care nu se informează și cred că un copil crește de la sine, fiind adepți ai ideii că așa cum au crescut copiii de mii și mii de ani, la fel pot crește și ai noștri. Ceea ce este adevărat, însă nu este neapărat și benefic pentru familiile în care părinții au suferit traume emoționale. Psihologia și epigenetica arată că acești părinți vor perpetua, inconștient, traumele și la generațiile viitoare de copii, iar aici aș cita specialiști precum dr. Mark Wollyn, dr. Rachel Yehuda și alții.
În calitate de psiholog, de specialist în parenting și de mamă, am văzut numeroase trend-uri în parenting în ultimii zece ani, toate apărute ca urmare a dorinței uriașe a românilor de a face lucrurile altfel decît generația anterioară. Toate apărute din nevoia adîncă de a vindeca traumele pe care le-am trăit cînd eram copii în sînul familiei noastre și al societății impregnate de opresiunea comunismului. Însă ceea ce observ la miile de părinți pe care i-am întîlnit – inclusiv la mine – este un lucru comun: toți vor să nu greșească! Toți vor să fie părinți perfecți. Iar această dimensiune a noastră, a românilor, de a fi perfect eu o văd ca pe o moștenire a comunismului, cînd erau valorizați pionierii cu multe trese colorate pe umeri și cu zeci de insigne în piept. Așa cum am fost și eu. Repet, tot ce descriu aici ca trăsături ale părinților preocupați de copiii lor a fost și mai este adeseori valabil și pentru mine. De aceea și văd atît de bine această generație a noastră.
Pentru a evidenția motivele subtile și profunde ale părinților zilelor noastre de a practica ceea ce eu numesc overparenting, voi schița un dialog cu un părinte imaginar (care va fi cînd mama, cînd tata), dialog pe care acum îl pot scrie cu compasiune față de acest părinte și în care sînt sigură că mulți părinți se regăsesc (inclusiv eu însămi).
– De ce vrei să nu greșești în relația parentală?
– Pentru că vreau să fiu o mamă bună pentru copilul meu!
– Iar dacă greșești, ce se întîmplă?
– Mă simt groaznic. Mă simt vinovată. Ca și cum aș vrea să dispar. Ca și cum nu merit să trăiesc.
– Deci dacă greșești față de copilul tău, vrei să dispari.
– Da.
– Și el cu cine rămîne în timp ce tu dispari? În timp ce tu ești preocupată să fii perfectă?
– Mda…
– Tu ești una dintre acele persoane care atunci cînd erau mici trebuiau să fie perfecte?
– Da! Perfectă la școală– să am rezultate extraordinare, perfectă pentru familie – să nu îi dezamăgesc cu nimic, perfectă pentru prieteni! Iar acum trebuie să fiu perfectă la serviciu și acasă!
– Deci a fi perfect este ceva ce tu cunoști în mod intim…
– E aerul pe care îl respir de cînd mă știu. Și ca bebeluș am fost perfectă – unde mă puneai, acolo stăteam. Nu plîngeam din orice.
– Și acum ai extins perfecțiunea și în calitate de părinte.
– Da, se pare că asta am făcut. Am vrut să fac totul ca la carte. Să nasc natural cu orice preț. Să alăptez neapărat pînă la 2-3 ani. Să cumpăr scutece bio și să mă spetesc spălîndu-le de zece ori pe zi. Să îmi duc copilul la cea mai bună grădiniță. Să îl înscriu la cinci cluburi pe săptămînă. Ca să fie și el perfect… Să fiu sigură că el va fi un adult perfect. Să mă asigur că atunci cînd va fi mare, el îmi va mulțumi că am fost un părinte bun.
– Iar dacă te uiți la relația cu copilul tău, a fi un părinte perfect este despre tine, despre copil sau despre relația voastră?
– Hmm… e despre mine. E 99% despre mine… Ce rău îmi pare să văd asta. Uneori, copilul meu parcă ar vrea să îmi zică: „Mama, oprește-te din ce faci! Stai liniștită și așază-te un pic. Cînd te joci cu mine, joacă-te pentru că îți e drag, nu pentru că ai citit într-o carte că joaca îmi face bine. Cînd mă duci la 7 ani la clubul de engleză, de înot, de karate, amintește-ți că în vremurile preistorice copiii nu mergeau la alte triburi să le învețe limba lor, nu învățau toate nebuniile pămîntului. Am nevoie de joacă multă, dar mai ales de timp cu tine, în care nu mă înveți lucruri! Timp în care tu doar stai și te bucuri de mine. Însă văd că îți e greu să te bucuri de mine, pentru că nu te bucuri nici tu de tine!“
– Așa e… nu te bucuri de tine. De ce?
– Pentru că nu îmi place de mine așa cum sînt… Mie îmi place de mine doar cînd sînt perfect. De-aia lupt să fiu perfect, ca să nu fie nevoie să stau față în față cu mine însumi, așa imperfect cum sînt. Că nu mă cunosc altfel decît în goana de a fi perfect. Sînt în goana asta, fiindcă nu pot să stau față în față cu durerea că nu am fost acceptat decît atunci cînd eram perfect. De-aia alerg non-stop. Cînd am fost mic, am fost plăcut doar cînd am performat. Cînd am fost eu însumi, nu m-a băgat nimeni în seamă. Așa că am făcut tot ce a fost nevoie ca să fiu văzut și m-am șters pe mine, cel care eram înainte să devin perfect. Iar acum nu știu cine sînt eu cu adevărat. Nu mă cunosc.
– Asta înseamnă că adeseori, cînd ești cu copilul tău, nu ești tu cel adevărat.
– Uneori da, alteori nu. Din fericire, o parte din mine e autentică. Sînt sigur că iese și partea mea adevărată la suprafață, altfel cred că nu m-aș mai bucura de viață niciodată.
Alteori, dialogul acesta despre a fi părinte perfect arată astfel:
– De ce nu vrei să greșești față de copilul tău?
– Pentru că nu vreau să îl traumatizez. Nu vreau să treacă prin ceea ce am trecut eu cînd eram mic, răspunde părintele cu ochii umezindu-se de o lacrimă grea.
– Nu vrei să îl traumatizezi…
– Nu. Nu aș putea duce povara faptului că l-am traumatizat, că el suferă din cauza mea.
– Aha… Dar dacă îl traumatizează altcineva și nu e vina ta? Atunci e mai ușor de dus?
– Hm… Doamne, sună al naibii de egoist, dar e mai ușor de dus dacă copilul suferă, dar nu din vina mea.
– Deci e mai ușor de dus pentru tine suferința copilului din vina altcuiva decît din vina ta.
– Da.
– Deci este iar despre tine… și nu despre copil, ceea ce întreprinzi tu cu el. Despre a fugi de sentimentul de vinovăție.
– Da. Vinovăția este un sentiment greu de dus… Dacă o simt, ajung în gaura mea neagră…
Așa cum vedeți din dialogurile imaginare de mai sus, mulți dintre părinții preocupați excesiv de relația cu copilul lor o fac pentru sine, nu pentru copil. Pare că e totul despre copil în parenting-ul modern, cunosc această capcană numită „pentru binele copilului“, dar în realitate este tot despre noi înșine – pentru ca noi, la sfîrșitul zilei, să avem sentimentul că am făcut o treabă bună. Că nu am greșit. Că am fost perfecți și azi! Sau că, iată, a mai trecut o zi, iar noi am reușit să nu ne simțim vinovați. Findcă sentimentul de vină este insuportabil. Dacă te simți vinovat de ceva, atunci asta înseamnă ca tu să simți că ai făcut ceva rău. Că nu ești bun. Că nu meriți nimic. Și e foarte greu să simți aceste lucruri. Cînd erai copil ai primit aceste mesaje de la cei apropiați, ai învățat că vinovăția e grea și că, pentru a scăpa de sentimentul „nu sînt valoros, sînt defect“, trebuie să arunci vina pe altcineva sau să fii perfect. De aceea fugim de vinovăție…
Parenting-ul e bun și e important. Toate lucrurile menționate în dialoguri sînt adevărate – vrem să ne iubim copiii așa cum au ei nevoie! Ce vreau să spun cu asta este faptul că a merge la cursuri sau ședințe de parenting, a citi cărți despre psihologia copilului este un lucru extrem de valoros. Îl fac și eu. Parenting-ul este acea parte a psihologiei aplecată asupra relației cu copilul. Psihologia nu poate fi contestată, așadar nici parenting-ul nu poate fi contestat. Ceea ce are nevoie de introspecție este motivul pentru care ne preocupăm excesiv de copiii noștri, așa cum am văzut în cele două dialoguri de mai sus. Nu ajută acel parenting care îți dă sfaturi despre cum să îți crești copiii, fără să se preocupe de sinele părintelui. Fără conversații sincere precum cele anterioare. Nu ajută overparenting-ul pentru că ajungem să trăim doar pentru copil. Repercusiunile asupra copiilor sînt mari, ele fiind practic aceleași pe care le reproșăm și noi părinților noștri, doar că atunci cînd vor fi mari, în loc să spună „Părinții mei m-au neglijat, m-am simțit abuzat emoțional și/sau fizic“, așa cum spune generația noastră, copiii crescuți de părinții care practică overparenting vor spune: „Mama și tata s-au preocupat atît de mult să fie părinți perfecți, încît eu m-am simțit insignifiant în toată povestea lor“.
După părerea mea, un parenting echilibrat este acela în care focusul părintelui este pe cunoașterea personală, pe a ști cine este el însuși, pe a cunoaște granițele dintre ființa copilului și a sa, pentru că ele sînt tulburi la majoritatea oamenilor. Subconștient, facem confuzie între copil și cine eram noi cînd eram copii. Credem că facem ceva bun pentru copil, cînd, de fapt, îndreptăm ceva pentru copilul care eram noi odinioară. Apoi, focusul mai trebuie să fie pe relația cu copilul, nu pe a avea un copil perfect și pe a-l repara pentru a funcționa. Nu îl ajută pe copil să fie singura noastră sursă de fericire, pentru că se simte presat de atîta responsabilitate. Nu ne ajută nici pe noi, părinții, fiindcă nu mai ajungem să ne trăim sinele nostru adevărat.
Otilia Mantelers este psiholog, specialist în playful parenting și autoarea cărții pentru copii Secretul Monstrului, Editura Humanitas Junior. Susține conferințe și cursuri pentru părinți de peste șapte ani, fiind unul dintre primii instructori de parenting din România. În timpul liber scrie articole pentru părinți pe otiliamantelers.ro.
Foto: flickr
