Un centru incert
Cine a citit cu atenție programul lui Emmanuel Macron va fi observat, cred, că pe lîngă o serie de propuneri inofensiv-generoase (bibliotecile să fie deschise seara și în week-end, interzicerea telefoanelor mobile în școlile primare și în colegii etc.), măsurile ce ar trebui să amorseze reforme de substanță sînt vagi: se preconizează încurajarea antreprenorilor, a investițiilor, întărirea protecției cetățenilor, moralizarea vieții publice ș.a.m.d. Presupusa orientare „liberală“ a lui Macron rămîne, cel puțin deocamdată, o etichetă fără acoperire. De altfel, ar fi fost sinucigaș din partea actualului președinte să se afișeze în campanie ca liberal: în Franța, liberalismul are o reputație foarte proastă iar François Fillon (înainte de povestea cu Penelope) era taxat de către mass-media – pe lîngă acuzațiile de „reacționar“, „conservator“ și alte asemenea drăgălășenii – drept „liberal“, cu variantele, încă și mai infamante, „neoliberal“ și „ultraliberal“ (despre acest ritual al diabolizării liberalismului, Mario Vargas Llosa a scris pagini memorabile). E drept, pe de altă parte, că programul lui Macron nu este nici unul de stînga (în afara, din nou, a unor generalități). Și atunci? Este legitim să vorbim despre centrismul lui Macron? Dar, în definitiv, ce înțelegem prin centrism? Nici dreapta, nici stînga, sau o (improbabilă) sinteză între ele? Cei care se declară în Franța centriști pretind că își propun o reconciliere între libertatea economică și libertatea socială, refuzînd totodată extremismele de orice fel. E foarte posibil ca votanții lui Macron să fi fost seduși de poziționarea lui moderată. Numai că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de rezultatele de la turul al doilea. Voturile efective pro-Macron sînt cele din turul întîi, cînd extremele (Le Pen + Mélenchon + alți cîțiva candidați cu programe „revoluționare“ de inspirație comunistă) au avut cam jumătate dintre sufragii… Iar în turul al doilea, abținerile și voturile albe au fost tot atîtea avertismente fără echivoc. Și apoi, cine a reprezentat centrismul în Franța, pînă la intrarea în scenă a lui Macron? François Bayrou, un politician ajuns proverbial, prin eșecurile sale repetate, la alegerile prezidențiale și a cărui formațiune politică (Modem) nu s-a impus niciodată cu adevărat.
Dacă victoria lui Macron a fost o mare surpriză, cîștigarea alegerilor legislative de către formațiunea sa politică
(re)botezată La République en Marche ar fi un miracol. Macron a mizat cu siguranță, de la bun început, că va atrage politicieni de la dreapta, dar mai ales de la stînga eșichierului politic. În fond, la aceste alegeri se profila – după dezastruosul mandat al lui Hollande – un naufragiu al stîngii (scorul lui Hamon este elocvent în acest sens) iar Macron a salvat-o. El însuși este mai curînd un om de stînga, prin angajamentele sale anterioare și prin formație: se mîndrește că ar fi fost elevul filozofului marxist Etienne Balibar (deși Balibar nu-și amintește de prestațiile unui student cu numele Emmanuel Macron) și e apropiat de Jacques Attali, cel care a fost în intimitatea lui Mitterrand. La République en Marche a anunțat că va prezenta candidați în toate circumscripțiile electorale, dar pînă în acest moment marea majoritate a numelor nu ne spun mai nimic: știm doar că va fi respectată sacrosanta paritate bărbați-femei și că vor fi atrase persoane din societatea civilă, ceea ce este, desigur, lăudabil. Cum la legislativele din iunie se profila o victorie a dreptei, Macron a făcut o mișcare îndrăzneață, numindu-l prim-ministru pe Edouard Philippe, membru al partidului Les Républicains și om de încredere al lui Alain Juppé. Mișcarea nu este doar îndrăzneață, ci și perversă: republicanii se vor găsi, în campania pentru legislative, într-o postură inconfortabilă, ceea ce sporește – nesperat – șansele formațiunii En Marche (care și-a adăugat în titulatură și cuvîntul République, parcă pentru a pătrunde și mai insinuant pe teritoriul partidului Les Républicains).
Pentru filozoful Luc Ferry, victoria lui Macron este victoria a ceea ce s-a numit „jeunisme“, adică sacralizarea vîrstei tinere, care merge mînă în mînă cu pasiunea obsesivă pentru nou și cu idolatrizarea progresului. Epoca noastră – adaugă Ferry – valorizează schimbarea, considerată benefică prin ea însăși. Să ne amintim că, în urmă cu cinci ani, sloganul lui Hollande era „Le changement, c’est maintenant!“ („Schimbarea are loc acum !“) Macron a privilegiat ideea de reînnoire, ceea ce e cam același lucru. Fapt este că nu putem prevedea care vor fi următoarele sale mișcări. Ce se va întîmpla cînd Macron va lua primele măsuri liberale? Cum va reacționa stînga (și aripa stîngă din La République en Marche)? Ce vor face milioanele de votanți ai lui Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon? Care va fi configurația parlamentului? Va face față noul președinte?
Cît privește depășirea clivajului dreapta-stînga, nu mă pot abține să nu citez un pasaj dintr-un scheci al marelui umorist Raymond Devos: „Mon pied droit est jaloux de mon pied gauche. Quand l’un avance, l’autre veut le dépasser. Et moi, comme un imbécile, JE MARCHE !“…
Alexandru Călinescu este critic și istoric literar. Profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași.
Foto: M. Martin
