Un bilet Fălticeni – Geneva, via Brăila

Publicat în Dilema Veche nr. 709 din 21-27 septembrie 2017
Un bilet Fălticeni – Geneva, via Brăila jpeg

Mărturisesc de la bun început că nu ştiam prea multe despre protestantism, inclusiv despre ramura sa calvinistă înainte de a ajunge la Geneva, la sfîrşitul anilor 1990. Îmi amintesc de un templu calvinist abandonat, plasat nu departe de locul unde se găsea liceul în care am studiat la Brăila. Un martor al vremurilor glorioase şi de mult apuse ale acestui oraş văduvă a Istoriei, care aduna populaţii din toate colţurile lumii. Nu ştiu ce s-a mai ales de el după Revoluţie. Construcţia mă impresiona mereu prin logica sa geometrică, pereţii reci, din piatră, arcadele neogotice. Un corp străin. Portretul lui Calvin, reprodus într-un vechi „dicţionar enciclopedic“ cu scoarţe roşii şi tari, mirosind puternic a clei tipografic. Numai unghiuri drepte, sever, posac. Cam hemoroidal, aşa cum şi Dostoievski caracteriza Geneva în jurnalul său, detestînd atmosfera oraşului în care acesta şi-a desăvîrşit opera teologică şi politică. În fine, ar mai fi de citat faptul că citisem incomplet şi grăbit, fără să înţeleg mare lucru pe atunci, celebra Etică protestantă a lui Max Weber. Ca toţi diletanţii, eram convins de existenţa echivalenţei dintre calvinism şi capitalism.

Anii lungi petrecuţi la Geneva şi în Elveţia mi-au schimbat radical percepţia. Timpul a trecut, a sedimentat sentimentele şi memoria acelei perioade din viaţa mea. Nu ştiu dacă m-am „protestantizat“ (horribile dictu, aici, în ortodoxa şi pitoreasca noastră Românie!), dar în mod sigur anumite urme, mirări şi cunoaşteri ale fenomenului au rămas. Parte dintre ele mă voi strădui să le prezint în rîndurile de mai jos, într-o ordine oarecum aleatorie.

Care ar fi deci „esenţa“ Reformei calviniste, extrasă nu doar din lecturile şi din cursurile universitare, ci şi din viaţa de toate zilele, într-o societate modelată de etica acesteia? În primul rînd, trebuie spus că majoritatea dintre noi comitem o gravă eroare de apreciere: reformatorii, începînd cu Luther, Calvin şi toată pleiada de imitatori şi continuatori ai acestora, nu au dorit să inventeze o nouă doctrină, o nouă „religie“ în interiorul celei deja existente. Pur şi simplu au vrut să reformeze mai întîi instituţia bisericească în sine şi modul în care credinciosul se apropie de divinitate, y compris prin redescoperirea tezaurului de texte biblice pe care celelalte confesiuni creştine nu le pun suficient în valoare. O mică confesiune, nu aş dori să fiu greşit înţeles: timp de mai mulţi ani, am petrecut zeci, dacă nu sute de ore la diverse pelerinaje religioase risipite în întreaga Românie. Nu mică mi-a fost surpriza, dar şi amărăciunea să constat că majoritatea celor cu care am stat de vorba, mai ales cei crescuţi în comunism, nu numai că nu au citit integral măcar Noul Testament, dar nici măcar nu au avut curiozitatea să o facă. Nu mai vorbesc de Biblie în integralitatea sa. Mai mult, dacă dovedeşti o cunoaştere minimală a textului, devii suspect în ochii „credinciosului“ obişnuit.

O senzaţie acută, persistentă: protestanţii, cel puţin cei de extracţie calvinistă pe care i-am cunoscut la Geneva, lasă să se vadă pînă astăzi un fel de ciudat regret, o anumită „durere“ a despărţirii de catolicism şi, de ce nu, de ortodoxie. Dincolo de teologia critică şi discursurile uneori extrem de violente la adresa acestora două, perpetuate de-a lungul celor cinci secole care ne despart. O atitudine tipică oricărui proces de convertire radicală, în care subiectul oscilează constant între bucuria descoperirii unei noi căi şi nostalgia originilor.

Român fiind, format la porţile Orientului, împărtăşeam o etică a muncii mobilă, amestec de bizantinism, cnut şi administraţie rusească, leneşă dulceaţă otomană şi corupţie de penurie ceauşistă. Odată ajuns în protestanta Geneva, am fost pus de nenumărate ori în dificultate de cealaltă etică a muncii, cea lăsată moştenire de Calvin şi de echipa lui de management al Istoriei. Munca, pentru protestanţi, este o vocaţie, o îndatorire religioasă. Niciodată nu laşi un lucru neterminat, trebuie să duci totul la bun sfîrşit, graţie unui efort constant şi cumpănit. Totul trebuie să strălucească de curăţenie, ordinea primează şi este plăcută tuturor. Trebuie, eşti obligat să-i acorzi încredere celui de lîngă tine, dublată de simpatie şi toleranţă faţă de eventualele greşeli de parcurs. Bogăţia, obţinută prin merite proprii sau moştenită, nu se expune, nu atrage privirile celor din jur. Discreţia este o stare de spirit. Iar atunci cînd îl ajuţi pe aproapele tău, gestul trebuie să fie unul lipsit de emfază, nu trebuie să aştepţi nimic palpabil în schimb. Nici în lumea aceasta, nici dincolo, e vorba de o datorie.

Întrebările, nedumeririle, spaimele, revelaţiile ivite din contactul cu teologia şi sistemul de practici religioase protestante sînt nenumărate pentru oricine vine din lumea ortodoxă. E inutil, cred, să mai scot în evidenţă faptul că orice contact cu alteritatea, cu Celălalt, duce la o mai bună cunoaştere a sinelui şi a propriului sistem de valori. Cum să încep oare, ar fi atît de multe de spus, sînt atît de multe lucruri diferite între „ei“ şi „noi“. De sus în jos: pentru calviniştii de astăzi, Hristos are o gamă foarte largă de reprezentare. De la Jesus Christ Superstar la Mare Maestru Zen, libertatea de expresie permite orice. Poţi să te numeşti creştin fără să o recunoşti pe Fecioara Maria? Da, spun protestanţii, rugîndu-te să observi cît de discretă este prezenţa Acesteia în Evanghelii şi în creştinismul primelor veacuri. Dar Sfinţii? Să nu uităm de Tratatul despre Relicve al lui Calvin, greu de citit, dureros de digerat pentru un catolic şi/sau ortodox. Acelaşi Calvin care a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat într-un loc anonim, necunoscut, pentru a nu da naştere unui cult sau pelerinaj în jurul ultimului său domiciliu terestru. Între timp, iureşul iniţial s a mai domolit, dar cum să răspunzi unor afirmaţii de tipul „canonizarea este o modalitate directă de a valoriza pe canonizatori, adică Biserica, fiind vorba de o acţiune de autolegitimare, autoreferenţială“? Prietenii mei protestanţi de la Geneva nu putea simţi însă presiunile sincere, spontane, de recunoaştere a sfinţeniei venite din partea poporului (cazul Arsenie Boca este cel mai evident pentru România) şi nici satisfacţia, dragostea şi emoţia resimţite de credincioşi atunci cînd un sfînt este recunoscut ca atare.

Sînt protestant pentru a protesta! – repeta întruna unul dintre profesorii noştri de la Universitate, foarte prompt în a sancţiona ceea ce el considera a fi „erorile“ propriei sale Biserici, pe care o vedea prea închisă în sine, prea „conservatoare“ şi lentă în a răspunde adevăratelor provocări ale societăţii contemporane. Iarăşi, dificultatea de poziţionare ca ortodox. Pe de o parte, avem bisericile protestante şi neoprotestante, cu reforme persistente, insistente chiar, permanente. Catolicismul, ce se reformeză şi el sub presiunea schimbărilor din societate (Vatican II), cu anumite consecinţe imprevizibile şi nebănuite atunci. Ortodoxia noastră „strămoşească“, în care chiar şi o tentativă de a gîndi o tentativă de schimbare produce frisoane, spaimă şi refuz visceral. Dar şi două subproduse derivate de aici: pe de o parte, secularizarea galopantă, de o agresivitate nebănuită pentru că este pe deplin asumată de cei care o promovează, iar pe de alta, fundamentalismul vîscos secretat de închiderea în sine şi de refuzul de a asuma modernitatea, cu bune şi rele. Ca simplu credincios, mi se pare că atunci cînd eşti împiedicat să gîndeşti, nu de dogme, nu de instituţia religioasă, ci de cei care aparţin aceleiaşi Biserici, te găseşti într-un pericol de moarte. Indiferent de confesiune.

Alte întrebări ridicate de „reformata“ Genevă, răspunsurile încă le mai caut: cui aparţine de fapt cel mai puternic text al umanităţii, Biblia? Cum să citeşti Biblia? Cînd să o citeşti? Pînă unde merge libertatea de a interpreta textul acesteia, mai ales cînd nu ai pregătirea necesară să te arunci într-o asemenea aventură a spiritului? Datorită lor, am redescoperit, prin şi cu textul biblic, o altă imagine a lui Hristos, a pedagogiei existenţiale propuse de El. Am revalorizat iudaismul; un creştin are nevoie de acesta pentru a înţelege cu adevărat de unde vine şi cine este. Rădăcinile, altfel nu se poate. Iudaismul, pe care protestanţii nu l-au uitat sau neglijat, este un semn al permanentei alianţe dintre Dumnezeu şi om. A şansei pe care am avut-o.

Trebuie să găsesc un final şi un fel de concluzie la cele scrise mai sus. Ce a mai rămas din „expunerea“ mea la radiaţia spirituală protestanto-calvinistă? O mai bună înţelegere a dimensiunii cu adevărat universale a creştinismului. Dar şi a norocului, în cazul meu şi al altora, de a fi văzut lumina zilei în cuibul cel bun al ortodoxiei. Pe care nu o cunoaştem, nu o apreciem şi nu dorim să o înţelegem suficient – dar asta-i deja altă poveste, complicată şi dureroasă. În fine, o trezire la realitate, rezumată sec în afirmaţia atît de cunoscută, dar mereu proaspătă a marelui provocator Petre Ţuţea: „Să fim cinstiţi, Hristos nu s-a născut la Fălticeni“. Nu ştiu, nu pot defini Reforma, aşa cum nimeni nu poate defini satisfăcător creştinismul în integralitatea sa. Tot ce simt, în schimb, este că a fost vorba de un eveniment singular, care a influenţat în profunzime tot creştinismul (dar şi celelalte religii), dînd naştere lumii moderne, aşa cum o cunoaştem astăzi. Pentru toate acestea, dacă nu sîntem capabili să le mulţumim protestanţilor, măcar să le arătam mai mult respect şi înţelegere. 

Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română, Bucureşti. În acest moment pregăteşte un volum dedicat religiei şi sistemului de practici religioase ale romilor.

Foto: wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Mark Higgins primul din dreapta jos dupa stabilirea recordului mondial pe Transfagarasan foto arhiva personala jpeg
Mark Higgins, recordmenul mondial de viteză pe Transfăgărășan: „E un drum fantastic” EXCLUSIV
Pilotul britanic Mark Higgins, deținătorul recordului mondial de viteză pe Transfăgărășan din 2018, a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul”, despre experiența sa din România.
energie gaze rusia uniunea europeana Foto Shutterstock
Liderii UE vor cere Bruxelles-ului plafonarea preţurilor la gaze. „Sper să convingem Germania”
Liderii UE ar urma să ceară Bruxelles-ului să propună plafonarea preţurilor la gazele naturale, când se vor întâlni vineri, 7 octombrie, conform unui proiect consultat de Reuters.
Kim Kardashian (8) jpg
Kim Kardashian, amendată cu 1,26 milioane de dolari pentru promovare frauduloasă a unei criptomonede
Comisia americană pentru Bursă și Valori Mobiliare (SEC) a anunțat, luni, că vedeta Kim Kardashian a acceptat să plătească 1,26 milioane de dolari, după ce a fost acuzată că a promovat o criptomonedă pe contul său de Instagram fără a preciza că a fost plătită pentru acest lucru.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia