Un an nebun - scurtă cronologie

■ 8 ianuarie – Vizită a ministrului Ti­neretului și Sportului la căminele Facultății Nanterre. Studentul (de naționalitate germană) Daniel Cohn-Bendit îl interpelează pe marginea „Cărții Albe a tineretului“: „În trei sute de pagini nu ați menționat o vorbă despre problemele sexuale ale tinerilor!“ Incidentul nu trece neobservat: studentul este avertizat de decan și amenințat cu exmatricularea. Se afla, deja, pe o listă neagră: cu un an înainte, pe 22 martie 1967, participase la un protest împotriva regulamentului de ordine interioară: fetele aveau voie să vină la căminele băieților; lor, însă, le era interzis să le viziteze.

■ 26 ianuarie – Un grup de studenți (intitulat „Mișcarea 22 martie“) protestează la Nanterre împotriva posibilei exmatriculări a lui Daniel Cohn-Bendit. Primele confruntări cu forțele de ordine.

■ 27 aprilie – Daniel Cohn-Bendit este arestat. Se răspîndește zvonul că ar putea fi mutat la altă universitate sau expulzat. Protestele se amplifică.

■ 1 Mai – Pentru prima dată, din anul 1954, este autorizată o manifestație de ziua muncii. Marș comun al sindicatelor și al Partidului Comunist Francez. Participă zeci de mii de oameni. Daniel Cohn-Bendit este eliberat din arest, dar primește o convocare în fața comisiei de disciplină a universității pentru data de 6 mai.

■ 2 mai – Incendiu la Sorbona. Focul e stins repede, nu există victime. Se presupune că focul a fost pus intenționat de militanți ai grupării de extrema-dreaptă, „Occident“. Au loc ciocniri între studenții comuniști și membrii grupării „Occident“. Incidente și la Facultatea de Litere de la Nanterre: un grup de studenți ocupă o sală de curs. Decanul suspendă cursurile. Opt studenți sînt covocați, pe 6 mai, la consiliul de disciplină al Universității.

■ 3 mai – Protestele continuă la Sorbona și la Nanterre. Incidente foarte violente între studenți și forțele de ordine. În cursul nopții, se ridică primele baricade. Studenții ocupă Cartierul Latin. Poliția arestează 600 de protestatari.

■ 4 mai – Uniunile studențești fac apel la grevă pe termen nelimitat. La Sorbona cursurile sînt suspendate. Continuă protestele în Cartierul Latin.

■ 5 mai – Numeroși studenți, arestați în noaptea de 3 mai, sînt condamnați la închisoare. Proteste sporadice în mai multe facultăți.

■ 6 mai – Protestele se extind în tot mai multe universități. Cei opt studenți de la Nanterre, între care Daniel Cohn-Bendit, răspund în fața comisiei de disciplină. Confruntări violente cu poliția; 600 de persoane (protestatari și forțe de ordine) rănite. Au loc 400 de arestări. Manifestații de solidaritate în mai multe universități din Franța.

■ 7 mai – Declarație a președintelui De Gaulle: „Nu putem tolera violențele din stradă“.

■ 8 mai – Protestele continuă. În plenul Adunării Naționale, deputații comuniști (în opoziție) solicită amnistierea studenților condamnați.

■ 9 mai – Protestele se extind: Nantes, Strasbourg, Rennes și Toulouse.

■ 10 mai – Mai multe uniuni ale studenților fac un apel la grevă generală pe 13 mai. „Noaptea baricadelor“: proteste deosebit de violente urmate de intervenția brutală a forțelor de ordine. Bilanțul: 350 de răniți, dintre care peste 30 în stare foarte gravă; două sute de mașini incendiate; zeci de magazine vandalizate.

■ 11 mai – Premierul Georges Pompidou face un apel la calm. Protestatarii arestați sînt eliberați, guvernul anunță o lege de amnistiere a celor condamnați.

■ 13 mai – Grevă generală și manifestații ale studenților și cadrelor didactice peste tot în Franța. Mișcărilor studențești li se alătură și muncitorii. La Paris participă peste un milion de oameni. Studenții arestați în ultimele zile sînt eliberați.

■ 14 mai – Partidul Comunist Francez și Federația stîngii democrate și a socialiștilor depun o moțiune de cenzură împotriva guvernului. Greve spontane și proteste în mai multe centre industriale din Franța. Sorbona se autoproclamă „comună liberă“; Nanterre se declară „autonomă“. Președintele Charles de Gaulle pleacă în vizită de stat la București.

■ 15 mai – Grevele se extind. Teatrul Odeon e ocupat de protestatari. L’École des Beaux-Arts se transformă în „Atelier popular“.

■ 16 mai – Greva se extinde la unele uzine Renault, sindicatele din domeniul metalurgiei, marile companii de stat: RATP (transportul în comun parizian) SNCF (căile ferate) și Air France.

■ 17 mai – Societatea publică de radio și televiziune anunță că intră în grevă. Greviștii cer demisia actualului Consiliu de Administrație și abrogarea statutului și propun formarea unui comitet pentru „obiectivitatea informațiilor“. Georges Pompidou declară că „în fața dezordinii, guvernul își va face datoria“.

■ 18 mai – 6 milioane de francezi sînt în grevă.

■ 19 mai – Juriul decide suspendarea Festivalului de Film de la Cannes. Charles de Gaulle se întoarce din vizita de stat de la București.

■ 20 mai – Peste 9 milioane de greviști. Opoziția cere alegeri anticipate.

■ 21 mai – Grevele se extind: Poșta, Peugeot, Michelin, Citroën, Gaz de France, funcționarii publici, marile magazine. Criză de combustibil la Paris: stațiile de benzină nu mai sînt alimentate, din cauza grevelor de la rafinării. Lui Daniel Cohn-Bendit i se interzice șederea în Franța. Televiziunea publică transmite integral dezbaterile parlamentare pe marginea moțiunii de cenzură.

■ 22 mai – Moțiunea de cenzură împotriva guvernului este respinsă. Este adoptată legea amnistiei. Unele sindicate se  declară dispuse să negocieze cu guvernul. Protestele studenților continuă. Daniel Cohn-Bendit pleacă la Berlin.

■ 23 mai – 100 de răniți la manifesta­țiile din Cartierul Latin. Și sindicatele din Poliție anunță o listă de revendicări.

■ 24 mai – 10 milioane de greviști. Manifestații masive la Paris și în cîteva orașe. Proteste deosebit de violente la Bordeaux, Strasbourg, Nantes, Toulouse. La Lyon, un polițist este ucis de protestatari. Generalul De Gaulle anunță intenția de a organiza, în luna iunie, un referendum: „În cazul în care răspunsul va fi nu, e de la sine înțeles că nu-mi voi mai asuma această funcție“.

■ 25 mai – Ministerul Muncii începe negocieri cu cîteva confederații sindicale.

■ 26 mai – Negocierile continuă. Georges Séguy, secretarul general al CGT, îndeamnă la continuarea grevelor. Asociația părinților (care reprezintă 500.000 de familii) face un apel la federațiile studenților să nu mai organizeze manifestații de stradă. 

■ 27 mai – Negocierile se încheie cu „Acordurile de la Grenelle“ (denumite astfel după strada unde se afla Ministerul Muncii). Acordurile prevăd creșterea salariului minim, reducerea progresivă a duratei de lucru, scăderea vîrstei de pensionare, revizuirea contractelor colective, drepturi suplimentare pentru organizațiile sindicale. Unele sindicate cer continuarea grevei.

■ 28 mai – Ministrul educației na­țio­nale Alain Peyrefitte demisionează. Unele sindicate încetează conflictul de muncă. Daniel Cohn-Bendit revine în Franța, după ce trece frontiera fraudulos.

■ 29 mai – 800.000 de persoane protestează la Paris, la apelul CGT. Se cere un „guvern popular“. În jurul orei 11.30, după ce solicitase amînarea Consiliului de miniștri (programat pentru ora 10), De Gaulle părăsește palatul prezidențial cu elicopterul. Pe parcursul zilei, avea să se afle că s-a deplasat la Baden-Baden, cartierul general al armatei franceze în Germania; apoi s-a întors în Franța, la Mulhouse, unde a susținut o teleconferință cu armata. În timpul absenței din capitală, s‑a răspîndit zvonul unei vacantări a postului de președinte. Stare de incertitudine.

■ 30 mai – Președintele anunță la radio dizolvarea Adunării Naționale și organizarea de alegeri anticipate. La Paris, pe Champs Elysées, manifestație de sprijin pentru De Gaulle, la care participă aproximativ un milion de oameni.

■ 31 mai – Remaniere de guvern: Xavier Ortoli îl înlocuiește pe demisionarul Alain Peyrefitte. Au loc manifestații de susținere a puterii gaulliste. Guvernul continuă negocierile cu sindicatele. Unele dintre articolele Acordurilor sînt revizuite în favoarea sindicatelor.

■ 1 iunie – Daniel Cohn-Bendit participă la proteste. Se scandează elections, trahison („alegeri, trădare“).

■ 4 iunie – Grevele încetează în cea mai mare parte a Franței. În schimb, la televiziunea publică, protestele se amplifică. Programul de știri e asigurat doar de un grup redus de jurnaliști.

■ 10 iunie – Prima zi a campaniei electorale. Proteste în Cartierul Latin.

■ 12 iunie – Sînt reluate cursurile în majoritatea liceelor. Guvernul interzice orice manifestație pe durata campaniei electorale. Se estimează că mai sînt un milion de greviști.

■ 14 iunie – Poliția intervine în forță pentru a-i evacua pe protestatarii care se baricadaseră în Teatrul Odéon.

■ 16 Iunie – Poliția intervine pentru a evacua Sorbona.

■ 23 iunie – Primul tur al alegerilor legislative. Partidele gaulliste obțin o victorie zdrobitoare.

■ 27 iunie – Se reia lucrul și la televiziunea publică.

■ 30 iunie – Turul al doilea al alegerilor legislative. Rezultat: Union des démocrates pour la République și radicalii independenți obțin 43,6%, Centrul democratic – 10%, Partidul Comunist Francez – 20%, Federația stîngii democratice și socialiste – 16,5% și Partidul Socialist Unificat – 3,9%.

■ 13 iulie – Republicanul Maurice Couve de Murville este numit prim-ministru.