Trei întrebări pentru Cristian PREDA, eurodeputat

În ce măsură grupurile politice din PE reflectă doctrine sau ideologii?

Aş aminti, înainte de toate, că în Parlamentul European există opt grupuri. Mai clare şi coerente, din punct de vedere doctrinar, sînt cele mai degrabă mici: am în vedere fracţiunea comunistă, care visează încă revoluţia anticapitalistă, sau pe cea a verzilor, care pune protecţia mediului înaintea oricărei alte probleme. La fel de articulată e gruparea Marinei Le Pen, care cuprinde naţionalişti cu simpatii puternice pentru lideri autoritari, în particular pentru Putin. Liberalii sînt foarte eclectici: Guy Verhofstadt şi Norica Nicolai nu ar spune chiar acelaşi lucru despre federalism. Conservatorii au doi piloni: familia britanică tory şi partidul polonez al lui Kaczynski. Tot două forţe principale are grupul Europa Libertăţilor şi a Democraţiei Directe, care e foarte ciudat, ideologic vorbind: una dintre formaţiuni este tot un partid britanic, cel al lui Nigel Farage, inventatorul ieşirii britanicilor din UE, iar cealaltă e Movimento Cinque Stelle, care votează de multe ori cu comuniştii. Am lăsat la urmă grupul socialist şi cel numit PPE. Sînt cele mai mari. PPE are 53 de partide, plus cîţiva independenţi, cum sînt şi eu. Sînt coleg cu creştini-democraţi germani sau flamanzi, dar şi cu naţionaliştii croaţi care sînt urmaşi lui Tudjman, cu republicanii francezi şi popularii spanioli, cu amicii lui Berlusconi şi fidelii lui Orbán, cu membrii PNL-ului condus de Gorghiu şi cu cei din partidul GERB, dirijat de fostul bodyguard bulgar Borisov. La socialişti, singura familie care are partide din toate cele 28 de state membre, avem stînga postbelică din Occident şi neocomuniştii din Est, de la PSD la socialiştii unguri.

Ce atîrnă mai greu la vot: ideologia sau interesele ţării de provenienţă a respectivului parlamentar?

Nu există un răspuns unic. Unii parlamentari europeni vor spune întotdeauna: în circumscripţia mea (care poate fi mai mică decît ţara de provenienţă!), cutare lucru e judecat în cutare fel. Alţii vor da un vot ideologic rigid: dacă îi ceri unui comunist să-l critice pe preşedintele Maduro din Venezuela sau unui deputat socialist să voteze contra lui Hollande sau ­Renzi, nu o vor face niciodată. Multe opţiuni sînt conturate de deciziile luate în capitalele din statele-membre, deşi PE ar trebui să delibereze luînd în seamă interesul general european. Interesul naţional e, în principiu, reprezentat în Consiliul UE, nu în forul de la Strasbourg. Românii nu votează toţi la fel, ci conform liniilor politice stabilite de grupurile la care sînt afiliaţi. Tot aşa cum într-un Parlament naţional, deputaţii din Teleorman nu votează identic, ci cum zice partidul fiecăruia. Excepţiile apar atunci cînd, într-o chestiune, există consens naţional. De pildă, nu veţi găsi vreun deputat european român care să voteze pentru diminuarea banilor pentru dezvoltarea rurală. Dar în cîte alte privinţe avem consens în România? În grupul meu, PPE, e îngăduit să votezi urmînd „lista naţională“. Totul e să anunţi şi, mai ales, să argumentezi. Nu poţi pur şi simplu să spui: fac cum mă taie capul. Discuţii delicate apar atunci cînd e vorba despre opţiuni etice – pro sau contra avort? –, despre atitudinea faţă de extindere – de acord cu aderarea Turciei sau împotrivă? – ori cînd vine vorba despre pieţe libere, multinaţionale etc. Am fost surprins, cînd am mers prima dată în PE, în 2009, să văd sentimente antiamericane sau poziţii antiisraeliene exprimate cu o patimă pe care rar o vezi la noi, unde blazarea şi insulta au ajuns să acapareze cam orice subiect de pe agendă.

Ce relevanţă are clivajul stînga-dreapta în PE?

Parlamentul European funcţionează în ultimii ani pe baza unei „mari coaliţii“ între PPE şi socialişti. Avem împreună 53%. Ne străduim din răsputeri să cădem de acord, fiind vorba despre grupurile care caută „interesul european“. Cum sînt poziţionaţi ceilalţi? În spectrul ideologic din PE, între cele două grupuri care au alcătuit „marea coaliţie“ se află liberalii şi verzii, care ocupă, deci, centrul. Aşa că stînga înseamnă comuniştii, iar dreapta – conservatorii plus euroscepticii. Asta ar fi o lectură posibilă. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama că în PE nu avem putere şi opoziţie, ca într-un legislativ naţional. Noi dăm un vot de învestitură Comisiei, dar nu funcţionăm ca o democraţie parlamentară organizată la nivelul unei naţiuni. Majorităţile sînt variabile şi nu includ neapărat ambii actori ai „marii coaliţii“. De pildă, atunci cînd e vorba despre chestiuni economice sau despre atitudinea faţă de Iran, PPE votează deseori alături de conservatori şi liberali, iar socialiştii – la fel ca verzii şi comuniştii. Tranşează între cele două mari blocuri Nigel Farage şi Le Pen, plus cei neafiliaţi la vreun grup politic. Aş mai spune că, în multe ocazii, negocierile purtate luni de zile, care privesc chestiuni foarte tehnice, conduc la majorităţi masive, adică de 70 sau 80%. E la lucru atunci filozofia compromisului. Cum PE adună deputaţi veniţi din circa 190 de partide, o majoritate de trei pătrimi acoperă o arie foarte largă a opiniilor din societăţile europene. E unul dintre motivele pentru care iubim UE. Cei care o iubim.

a consemnat Matei MARTIN