Trei dileme din blogosferă
Blogosfera românească a crescut în 2006-2007 pînă la vreo 12.000 de bloguri active, conform unui studiu realizat de Carmen Holotescu şi Cristian Manafu, aşa că e normal ca în interiorul ei să se coacă şi unele dileme. E drept că într-o oarecare măsură bloggerul generic pare un puşti care s-a împiedicat în certitudini absolute. Blogurile şi bloggerii sînt însă de multe feluri. Cine sînt şi ce caut eu aici? Cu riscul de a-i plictisi pe unii dintre cititori, vom repeta aici că blog vine de la web log, adică jurnal de Internet, un gen de comunicare ce a început să se răspîndească prin 1999. Termenul se referea la jurnal personal, dar devine tot mai mult comunicare publică. Problema bloggerului, în 2007, este, în alţi termeni, ce şi pentru cine scrie - şi se leagă de "cine sînt şi ce caut aici". Succesul se măsoară în sute sau mii de vizite pe zi. Dacă ajungi la acestea, apare şi un răspuns la întrebare. "Cine sînt" capătă o dimensiune nouă, personajul de pe blog, cu sau fără pseudonim, "autorul", o secreţie virtuală a fiinţei noastre analoage, ca Robinson-povestitorul al lui Defoe. Uneori, pseudonimul ales dobîndeşte o viaţă independentă de tine sau numele real capătă conotaţii pe care nu ţi le-ai dorit. Iar monstrul pe care l-ai crescut în tine şi pe Internet îl redefineşte pe acel "aici", unde ai început prin "a căuta ceva", altfel spus, lumea virtuală. Fac jurnalism sau nu? Bloggerii tineri nu au o cultură a comunicării publice, nu ştiu că e preferabil să contactezi acuzatul cînd formulezi acuzaţia, că trebuie să nu amesteci epitetele cu faptele şi aşa mai departe. Pe măsură ce au succes, ei se profesionalizează totuşi vrînd-nevrînd. Deşi sînt refractari la limite impuse din afară, le fixează pe ale lor, proprii. E drept, în continuare tembelii subminează credibilitatea celor care îşi fixează norme, fiindcă - aşa cum spunea Alex Ulmanu, profesor de jurnalism - publicul tinde să perceapă blogurile "la grămadă", iar ele sînt lucruri foarte diferite. Totuşi, apele par a se fi separat de la sine. Există oameni care au înţeles că nu "jurnalistul" merge la un proces de calomnie, ci cetăţeanul român, odată ce cineva s-a plîns şi autorităţile au decis că există elementele unui proces. Dilema are deci o soluţie. Nu există o opoziţie blogger/ jurnalist, ci o alta, diletant (cu varianta netot)/profesionist (în curs de profesionalizare). E drept, ficţiunea şi viaţa personală prezentate pe blog au mai puţină nevoie de reguli de comunicare. Ceea ce se referă la lucruri publice, în schimb, are. Şi e accepţiunea dominantă a blogging-ului în 2007. Vreau bani sau nu? Pro sau contra establishment? Numărul bloggerilor care ar dori să obţină bani din activitatea lor a crescut în 2007, conform aceluiaşi sondaj realizat de Holotescu & Manafu. Răspunsurile afirmative mai multe se pot pune în legătură cu faptul că aceşti bani au început să apară, sub formă de reclamă, în ultimele luni, deci e mai logic să îi "vrei". Sub dorinţa normală de a fi recompensat pentru ce faci se ascunde însă o dilemă filozofică. Blogurile sînt un soi de anticorp natural al societăţii, la scleroza presei clasice. Într-un anume sens, atitudinea contestatară, critica sînt în ADN-ul lor şi privesc inclusiv establishment-ul media. Problema e că reclama începe să atragă de la sine îndulcirea tonului. Cîinele de pază al democraţiei s-a jigărit, în capitalism, nu din cauza presiunii politice, ci a corporaţiilor. Cele trei dileme de mai sus se înlănţuie şi pot fi formulate şi în alţi termeni. Orice blogger de bună-credinţă începe însă să-şi pună astfel de probleme. Răspunsuri de felul celor formulate mai sus încep să apară. Astfel de curenţi de opinie arată că blogosfera începe să se coacă, să devină un fenomen apropiat de mainstream. Atributele copilăriei - bune şi rele - dispar. Rămîne de văzut care va fi importanţa blogurilor în economia discursului public, la maturitate.