Trebuie schimbată filosofia codurilor
interviu cu Georgiana IORGULESCU Cum facem faţă avalanşei de legi pe care trebuie să le adoptăm din legislaţia europeană? Multe sînt preluate fără nici un fel de efort de adaptare şi fără nici un efort de gîndire. Nimeni nu-şi pune problema de ce trebuie adoptate, cum pot fi aplicate, de ce resurse umane şi financiare este nevoie pentru asta. E foarte uşor, de exemplu, să spunem că facem tribunalele pămîntului (e un exemplu din legile proprietăţii de curînd aprobate), dar nimeni să nu se gîndească ce înseamnă asta, dacă şi de ce e nevoie de aşa ceva, dacă avem judecători pentru asemenea tribunale. Nu în ultimul rînd, există un Consiliu Legislativ, care nu face absolut nimic. Sînt o mulţime de oameni acolo şi iată că totuşi ne trezim cu legi pe care Curtea Constituţională le respinge ca neconstituţionale. Consiliul dă avize în pripă. Ar trebui reformat, ori poate schimbat acest Consiliu Legislativ? Cred că ar trebui reformat. Eu nu spun că nu avem nevoie de o asemenea instituţie, dar ea trebuie să şi funcţioneze. Consiliul Legislativ trebuie să avizeze proiectele de lege înainte ca ele să intre în dezbaterea Parlamentului, avize din punct de vedere al necesităţii (din punct de vedere al lipsurilor legislative pe care le avem), al constituţionalităţii şi aşa mai departe... Şi cred că aceste avize se dau mult prea uşor. Cred că în România sînt şi puţini oameni care ştiu să facă proiecte de legi, care stăpînesc tehnica legislativă necesară. O lege se scrie într-un anumit fel şi se corelează cu celelalte legi existente. Prin ministere sînt foarte puţini oameni pregătiţi pentru acest lucru. Iar cele mai multe proiecte de lege ajung în Parlament de la ministere. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte acquis-ul comunitar, din motive de viteză se face pur şi simplu copy-paste. Iar o lege care nu e bine gîndită, de regulă are efecte contrare celor dorite de legiuitor. În materie de proprietate, de exemplu, s-au tot schimbat legile, iar pe rol apar tot mai multe procese şi la CEDO statul român pierde tot mai des. Iată proiecte care aparent aveau o intenţie onorabilă (deşi am şi aici semne de întrebare) şi care în perspectivă s-au dovedit a fi absolut nefericite. Ştim că multe legi au fost făcute cu multă ştiinţă, dar nu în sensul normal, ci cu intenţii obscure. Cei care fac legi sînt uneori păcăliţi de asemenea intenţii obscure? Lobby-ul în sine făcut la lumina zilei nu are de ce să dăuneze. Iar Parlamentul decide dacă o lege este firească sau nu. Dar telefoanele pe fir scurt şi influenţele obscure asupra legiuitorului pot dăuna şi bineînţeles că acolo pot fi şi interese nelegitime şi pot apărea legile sau proiectele făcute "cu dedicaţie". O lege poate ieşi totuşi defavorabil unor grupuri de interese care n-au ştiut sau n-au putut să-şi facă lobby. Cum se poate corecta acest lucru? Există o lege a transparenţei decizionale în administraţie, care însă nu e aplicată întru totul de ministere. Potrivit ei, iniţiatorul unui proiect de lege e obligat să anunţe, să informeze, să pună proiectul de lege pe site-ul de Internet. Iniţiatorul are de asemenea obligaţia să facă dezbateri publice dacă primeşte cereri oficiale pentru asta. Dezbateri la care toţi cei interesaţi pot participa şi îşi pot spune punctul de vedere. Dar, repet, această lege nu e totdeauna respectată. E legislaţia României prea stufoasă, după părerea dvs.? Da, cred că da. E mult prea stufoasă. Mai există şimeteahna (de care văd că nu putem scăpa) legislaţiei secundare, a normelor de aplicare, a regulamentelor (ca să nu mai pomenim de ordinele de miniştri), care, pe lîngă păcatul că există, mai au şi defectul că de multe ori adaugă la legea principală, deşi acest lucru e interzis. Iar legislaţia secundară nu poate fi atacată la Curtea Constituţională. Împotriva unei asemenea legi secundare, în faţa unei instanţe, poate fi ridicată doar excepţia de nelegalitate. Chiar dacă instanţa acceptă nelegalitatea măsurii respective, decizia instanţei se aplică doar în acel caz şi nu devine general valabilă. Iar o lege principală, bună la prima vedere, poate fi făcută praf de această legislaţie secundară, ulterioară. Deşi, aşa cum spuneam, e ilegal ca legislaţia secundară să adauge sau să contrazică legislaţia principală (ea trebuind doar s-o expliciteze), acest lucru se întîmplă adesea fără nici un fel de probleme. Există vreo soluţie la acest obicei? Ar fi, dar nu pe termen scurt şi nici chiar mediu. Ar fi vorba de pregătirea unor specialişti în legislaţie şi menţinerea lor în ministere şi instituţii publice, aşa încît procesul legislativ să aibă coerenţă. Ei sînt schimbaţi însă după fiecare alegeri. Aceşti specialişti ar trebui să-şi facă treaba fără influenţe politice, în mod stabil, indiferent de partidul aflat la putere. Guvernul actual a luat o măsură prin care nici un proiect de lege nu poate ieşi dintr-un minister fără o fişă de politici publice. Adică acea lege trebuie să se înscrie într-un set de politici publice, să existe o viziune. Un mod prin care fiecare lege s-ar înscrie ca o bucăţică într-un puzzle. O idee foarte bună, numai că dacă ne uităm acum, vedem că pentru actele normative care au urmat nu există asemenea fişe de politici publice. Există doar o expunere de motive, care e firească, dar care nu are nici o legătură cu acea fişă de care vorbeam. Deci, nu se respectă măsura guvernului. Dar apropo de politici publice, ideea nu se respectă nici în ce priveşte diversele coduri. Se tot modifică ba Codul de Procedură Penală, ba Codul Civil, dar de fapt ele sînt tot cele vechi din 1969, la care s-au făcut adăugiri şi modificări. N-a stat nimeni să elaboreze un asemenea cod pe cu totul alte principii. Filosofia acestor coduri trebuie schimbată. Pentru asta e nevoie însă de specialişti care să aibă şi ceva noţiuni de drept comparat şi să nu se priceapă doar la drept românesc. Sînt o mulţime de oameni care s-au şcolit în aşa ceva dar pe care nu-i văd. Vedem o serie de proiecte de-a dreptul caraghioase, despre lucruri de care greu îţi imaginezi că pot sau trebuie să fie reglementate prin lege, cum ar fi cele de care rîdea recent Miron Mitrea. Da, cu plantarea pomilor pe marginea şoselelor sau construirea trotuarelor din mediul rural. Există vreo limită a posibilităţilor de legiferare? Legal nu. Există limita bunului-simţ şi limita oportunităţii. De asemenea, e nevoie, cum spuneam, de o evaluare a resurselor umane şi financiare necesare punerii în practică a unei legi. Nimeni nu e în stare să facă o evaluare a celor necesare înainte de facerea unei legi. Acum doi ani, în Codul de Procedură Penală s-a introdus cu nonşalanţă o prevedere prin care trebuiau înregistrate toate procesele penale. Odată cu intrarea în vigoare a măsurii, s-a constatat că tribunalele n-aveau casetofoane şi nici un fel de tehnică de înregistrare. E vorba de o totală lipsă de responsabilitate. Şi mă întreb, cum se poate ca instituţiile statului român să nu-şi fi format, timp de 16 ani, oameni capabili să facă asemenea evaluări înainte de promovarea unui act legislativ.
