Trăiască şi înflorească ucronia românească

Eram, aş putea spune, bucuros în acea dimineaţă de joi, 30 iulie a.c., cînd am ajuns în Gara de Nord, ţintind trenul spre Craiova. Bucuros, pentru că îmi aranjasem ploile pe la Ministerul Educaţiei şi, cu pilele de rigoare la Inspectoratul de Dolj, trăgeam speranţa ca din toamnă să predau Istorie, în fine, la Liceul de Chimie "Elena Ceauşescu" din Craiova " oraşul meu natal, în care cu chiu cu vai am ajuns în învăţămînt (din 1993, anul în care am terminat facultatea, şi pînă azi am tot predat istorie, materialism dialectic şi sport prin toată ţara). "Pînă la urmă, nici nu e rău; regimul are nevoie de istorici" " mi-am spus în momentul în care, în zăpuşeala matinală, mi-au căzut ochii pe panoul mare şi roşu de deasupra intrării în Gară, pe care scria cu litere albe 23 AUGUST 1944 " 23 AUGUST 2009: 65 DE ANI DE MĂREŢE VICTORII PENTRU ŢARĂ! " semn că ziua naţională se apropie. "E aniversare, pălmaşii ăştia de la inspectoratul Dolj sigur au nevoie de un profesor tînăr şi descuiat, să le scriu vreun articol, ceva" " mi-am spus eu, încercînd să-mi înving cu speranţe sictirul de a sta pe căldură la lunga coadă din sala de bilete. Adevărul este că noi, oltenii, avem noroc. A murit Ceauşescu (pe 25 septembrie 1993; Ceauşeasca a murit pe 16 aprilie 1996 " ţin minte datele, nu degeaba sînt prof de Istorie!), iar în locul lui în fruntea partidului a venit Ion Traian Ştefănescu, tot oltean. Nu degeaba ne înjură lumea. Să ne înjure cît vrea, iar noi să conducem România! Cam asta îmi spuneam eu în timp ce urcam în tren. Vagonul era plin ochi (se ştie, din cauza crizei mondiale, maşinile noastre particulare merg pe sistemul număr de înmatriculare cu soţ " în zi cu soţ; fără soţ " în zi fără soţ; este democratic, este economic, este ecologic " asta le-am spus eu elevilor, în orele finale ale anului şcolar, la clasele pe care le-am avut pînă în iunie a.c. la Calafat). Intru în compartiment şi cinci perechi de ochi se îndreaptă spre mine. Salut, mă aşez, trenul pleacă. Legăm conversaţie. Mă uit mai bine şi îmi dau seama că avem cu noi un adevărat VIP: tovarăşa Briana Popescu (Caragea, pe numele de fată). Revenită din Franţa acum vreo cinşpe ani (viţă veche falită " bîrfesc unii, ştiţi cum sînt românii....!), tovarăşa Briana s-a căsătorit cu un obscur scriitoraş de SF (pe nume Cristian Tudor Popescu, nu cred că aţi auzit de el) şi a ajuns propagandistă-şefă la Centrul de Agitaţie de pe lîngă Casa de Cultură "Emil Bobu" a Municipiului Bucureşti (o vedem la televizor o dată la trei zile, vorbind despre crizele societăţii capitaliste). O salut, îmi zîmbeşte. Pare finuţă, dar e o activistă înfocată. Din vorbă în vorbă, ne spune (şoptit şi graseiat, cu aerul că ne face un favor) că merge la Dr. Tr. Severin, la o consfătuire pe tema acelor români care încă mai trec Dunărea spre Iugoslavia. "Vai de capul lor!" " mai spuse tovarăşa Briana, cu aerul cuiva care oricum ştie mai multe. Lîngă ea, pe banchetă, o domnişoară şi un domn. Ea, înaltă şi drăguţică, pe la vreo 20 de ani, el năltuţ şi dezinvolt, pe la 40. Intră şi ei în vorbă (ea mai greu, el mai dezlegat). Nu-s căsătoriţi, ci doar colegi de serviciu. Ea, Monica, e strungăriţă la Uzinele 23 August din Bucureşti şi merge la Timişoara la semifinala concursului Muncă, tinereţe, frumuseţe (varianta noastră, mult mai decentă, la concursurile de miss occidentale). El, Cătălin, o însoţeşte pe fată şi e strungar tot la 23 August " genul de băiat care procură blugi italieneşti pentru şefi şi pentru colegi, drept care toţi îl simpatizează (şi, ne spune el în treacăt, ar vrea să ajungă şi la Oraviţa, să cumpere nişte Vegeta şi nişte celulare noi de la sîrbi). Drăguţica Monica şi tovarăşa Briana încep o conversaţie interesantă. Cu aerul victimei sigure, Monica spune că a auzit că juriul de la concurs o va verifica dacă e gravidă " acestea fiind reminiscenţele epocii răposatului Ceauşescu, nu degeaba România a depăşit 25 de milioane de locuitori încă din 1999. Dar tovarăşa Briana o linişteşte: controalele ginecologice obligatorii sînt o rutină, durează fix cinci minute " o asigură ea. Pe bancheta mea, un domn şi o doamnă. Ea, trecută de 40 de ani, îmbrăcată în negru, ţine un copil de trei ani pe genunchi şi se recomandă Ramona, de profesie cîntăreaţă " îmi dă şi o carte de vizită. Merge acasă; locuieşte cu părinţii la Craiova şi creşte singură patru copii (al doilea soţ, mai în vîrstă, a murit de curînd). Schimb cîteva cuvinte cu dînsa: e amărîtă rău, are vag aerul italiencei Sofia Loren din Ciociara, filmul lui De Sica din ’61 pe care îl tot reia programul 1 (din cele două) al televiziunii române. Mă dau şi eu mare şi îi promit că, la vreo ocazie, o s-o pun pe listă la ceva serbări şcolare etc. În fine, chiar lîngă mine e un domn cu ochii vii, puţin peste 50 de ani, tuns scurt şi care fumează non-stop. Ies cu el pe culoarul îngrămădit (la Roşiorii de Vede au urcat persoane fără loc, dar şeful de tren tace şi înghite, n-are ce face) şi fumăm. El îmi spune că e profesor de desen la o şcoală bucureşteană din Rahova. Acum merge în inspecţie la Filiaşi, nici el nu ştie cum a nimerit în comisie. Îi spun şi eu situaţia mea. Îmi dă ceva sfaturi. El mai face şi cîte-o copertă de carte, cam odată la doi-trei ani. Are şi un volum de versuri depus la Editura Cartea Românească şi mă întreabă " amabil " dacă nu ştiu pe cineva pe acolo. Îl dezamăgesc: nu ştiu pe nimeni. Şi tocmai atunci se produse evenimentul. Frînele trenului scrîşniră aprig, vagoanele se opriră şi era cît pe ce să ne dea pe toţi peste cap. Agitaţie. Ce e, ce e? " se auzea din toate părţile. Şeful trenului apăru într-un tîrziu şi, cu mină tristă, ne spuse (citind de pe un bileţel): Oameni buni! Tovarăşul Nicu Ceauşescu a murit azi, în urma unei grele suferinţe! Păstrăm un moment de reculegere! Şi trecu mai departe, în următorul vagon, cu acelaşi mesaj. Ce chestie! Tovarăşul Nicu să moară, la nici 59 de ani ani (e născut în 1951 " v-am spus că sînt profesor de Istorie!). În semn de doliu, toate trenurile din ţară stau 3 minute nemişcate. Timp în care tînăra Monica şi mai ridata Ramona îşi făcură cruci largi în compartiment, pe cînd uscata Briana se prefăcea că nu le vede. Iar eu fumam pe culoar cu desenatorul tuns scurt din Rahova şi bîrfeam despre recenta păţanie a bietului istoric de artă Andrei Pleşu, care a fost obligat s-o uşchească în Germania " pentru că oricum devenise un fel de "rebel de serviciu", de aproape 25 de ani. În fine, trenul a pornit din nou şi repede am ajuns la Craiova. Înainte de a coborî m-am recomandat încă o dată vecinilor de compartiment. Şi fiecare mi-a dat cîte o carte de vizită " sau cîte un bileţel scris de mînă, cu pixul. În gară, am luat un taxi (o maşină Dacia 1210, se ştie că parşivii de francezi au întrerupt colaborarea cu noi) şi în drum spre casă am citit buchetul de bilete din mînă. Tovarăşa Briana îmi lăsase o carte de vizită oficială, cu adresa de la Casa de Cultură din Capitală. Pe Ramona, doamna cu copilul, o chema Ramona Bădescu " solistă în ansamblul folcloric Doina Jiului din Craiova. Cătălin se numea Botezatu în buletin, şi îmi lăsase numărul de telefon al unui prieten de-al său poreclit Pepe, sculer-matriţer tot la 23 August. Pe vizit-ul profesorului din Rahova scria Dan Stanciu " grafician & poet. Cel mai simpatic era însă biletul de la juna Monica: "Pupicii! Mă numesc Gabor Monica " Mon