''Trăiască şi înflorească''
Ca în multe alte cazuri, şi în privinţa sentimentului patriotic societatea românească postcomunistă a aruncat copilul odată cu apa din scăldătoare: cică eram sătui de patriotism cu de-a sila, aşa că n-am mai vrut să auzim deloc de el: mulţi s-au înghesuit să plece din ţărişoară fără a se mai uita în urmă, iar literatura pe temă patriotică a fost surghiunită din manuale, din reviste şi din librării. A fost o vreme cînd "sila de România" dădea mai cool decît dragostea de ea. Paradoxal însă, - sau, mai bine zis, ca la noi (...la nimenea, încheiem adagiul clasic cu patriotică mîndrie!) - aceste manifestări s-au îngemănat cu "nu ne vindem ţara" şi cu excese naţionaliste de tot felul. Mai încoace, căpşunarii au reînceput să vină acasă şi să cumpere steaguri tricolore ca să le ducă "acolo" (în oraşul meu, de Crăciunul lui 2005, era criză de... drapele în magazine, nu de brazi, că pe ăştia din urmă îi tăiaseră cu spor din pădurile patriei, cei ce nu plecaseră în Spania, probabil...). Duc acolo drapele, lasă aici copii în grija Domnului, îmi zic. Dar patriotismul "de drapel" e unul de paradă, mai puţin vocal decît discursul de la tribunele tribunilor naţionali, însă cu aceleaşi efecte în timp. Înţeleg că tot mai mulţi căpşunari se întorc şi investesc în satele lor de baştină (ceea ce e un semn şi de patriotism, nu?), dar că plătesc mai abitir pentru o biserică nouă (cea veche neavînd beton şi termopane), decît pentru un dispensar. Nu cred că nevoia de spaţiu sacru îi motivează, ci aceeaşi logică perdantă, a paradei cu iubirea de moşie. Dezbărarea de excesele ceauşiste ale patriotismului declarativ şi van nu ne-a reuşit, se pare; dacă privim în jurul nostru, stilul lui continuă să fie dominant... Într-o confuzie fundamentală, cei mai mulţi încurcă patriotismul cu formele expresiei sale: cu cît mai mare şi mai tare, cu atît mai valoros, mai adevărat! Vă mai amintiţi de "Trăiască şi înflorească scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!"? Nu, nici mie nu îmi lipsesc vechile lozinci de pe pereţi. Să facem, în schimb, un mic efort analitic: ce "nu era bine" la ele? Că i se dorea patriei să trăiască şi să înflorească? De ce? Ce era rău în asta? Că patria era Republică Socialistă...? Poate, la o adică, dar dacă "aşa o chema"... Nu cumva ceea ce era cu adevărat deranjant se găsea în modalitatea de expresie, în impoziţia violentă a sloganului uriaş, public, unificator, dominant? De ce am uitat? Autenticitatea sentimentului nu ţine de calitatea vocală a manifestării lui; de pildă, patriotismul nu stă în discursurile de la televizor, ci în grija de a nu arunca gunoaiele pe geam, din bloc. Ce-are blocul cu patriotismul? Are. Pentru că "patria" ar trebui să fie, pentru fiecare, în primul rînd spaţiul intimităţii fericite şi protejate: nu o ţară în definiţiile sale politice, geografice etc., ci un arhetip al locului ce îndeplineşte, simultan, funcţiile protecţiei, regenerării, împlinirii fiinţei. "Patria" e pîntecele matern, ţara promisă (şi neatinsă niciodată), tărîmul fericiţilor, curtea bunicilor copilăriei, camera fiului etc.... Într-o poezie (ei bine, da!) de prin anii â70, implicit polemică faţă de lozincile oficiale, Ana Blandiana (ei bine, da!) acordă atributele patriei corpului bărbatului iubit, "pămînt apus în somn prin verzi orbite...". Un prim sens al noţiunii de patrie nu este deloc coincident cu acela de "ţară reală, al cărei cetăţean sînt". Coincidenţa vine după, dacă vine. Dar îmi pot imagina un om originar din România, trăitor în America de Nord, şi a cărui patrie e... India - să zicem - pentru că acolo se regăseşte pe sine, fără a rămîne acolo pentru totdeauna. Ca de obicei, literatura poate ilustra bine şi o atare dezbatere despre nuanţele autenticităţii. Literatura colorează elocvent reuşitele şi nereuşitele expresiei iubirii de patrie, pentru că literatura este un discurs "figurat" despre sentimentele fundamentale ale omului. Nevoia acestuia de a se simţi în siguranţă într-un spaţiu matricial, de a se întoarce la origini ţine de constantele speciei. Patria le concretizează, atît. O capodoperă nu e patriotică în mod programatic, pentru a răspunde acestei nevoi fundamentale a cititorilor săi: Biblia este o carte (şi) despre Ţara Făgăduinţei, după cum Odiseea e povestea întoarcerii în patrie a rătăcitorului... Patriotismul se poate exprima în scrieri exhortative, angajate ("Hora Unirii", ca să rămînem la textele canonice plecate din manualele noastre...), dar nu e obligatoriu deloc acest lucru. Patriotismul poate provoca la reflecţie, la spirit critic, ne poate pune pe gînduri... Ce spaţii ne definesc? Cum înţelegem să le construim sau să le trăim? Etc. Personal, cred că unele din cele mai frumoase versuri eminesciene la temă sînt cele din atelierul poemelor Mureşanu-Gemenii, unde poetul blestemă patria sau îi cere moartea, ca singură soluţie a ieşirii de sub apăsarea tragică a destinului ei istoric. De-aceea zîmbesc auzind, pînă azi, patrioţii de serviciu îndemnîndu-ne să aplicăm îndemnurile poetului naţional cînd e să ne dovedim iubirea de patrie: "...şi ciuma, în limanuri, să intre pe corăbii". Ceea ce mă sperie, ca profesor de literatură ce sînt, este faptul că graba cu care am exilat dintre subiectele literaturii/şcolii patriotismul educă generaţii succesive în credinţa că subiectul e sau insignifiant, sau jenant - de ocolit, în orice caz. Deci, Istanbulul lui Pamuk, Bucureştiul lui Cărtărescu, acel "nicăieri, niciunde" al Christei Wolf, limba imposibil de locuit a lui Paavo Haavikko sau curtea miracolelor din ultimele poeme clauneşti ale lui Mircea Dinescu - toate aceste figuri literare ale patriei le vorbesc degeaba: nu le vor recunoaşte pentru ceea ce sînt. Şi nu vor avea de unde să înveţe cum să îşi construiască bine, inteligent, potrivit cu ei înşişi, propriile patrii, oricare şi oriunde vor fi acestea. Pentru că nevoia unei patrii pentru fiecare nu dispare odată cu intrarea noastră în UE, nici cu plecarea vreunuia din noi la antipozi. Ce fel de patrie? Asta e, de fapt, întrebarea... Ce facem cu ea?
