Toca, pentru prieteni

Publicat în Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018
Toca, pentru prieteni jpeg

Taică-meu a fost cel mai bun regizor de teatru din generația sa. (Sigur, nu e exclus să zic asta pentru că sînt fiu-său, dar ce altceva să zic? Am văzut spectacolele lui și le-am văzut pe ale altora: era mai bun. De fapt, dacă mă gîndesc bine, probabil că era mai bun și decît generația care a urmat.) În plus, o vreme a prezentat săptămînal filme de artă la TVR, ceea ce i-a adus o oarecare notorietate în rîndul publicului larg, transformîndu-l într-o persoană publică. De altfel, era o apariție destul de neobișnuită: un tip mare, cu barbă, multe inele mari la degete, un lanț cu un medalion albanez la gît, îmbrăcat în cămăși colorate și geacă de piele. În mai toate articolele despre el sau în interviurile din presă, autorul menționa că prietenii îi spun Toca, probabil că cel puțin o mie de oameni îi spuneau așa, ceea ce mă face să cred că era un om destul de popular.

Așadar, Toca era genul de om în preajma căruia oamenilor le făcea plăcere să se afle; uneori era salutat pe stradă de necunoscuți, alteori vreun taximetrist (mergea doar cu Cobălcescu) îl mai felicita pentru filmul din săptămîna respectivă (deși nu el le alegea), mai mereu casa era plină de prieteni. Aș minți dacă aș spune că nu voiam să fiu ca el, evident că voiam. Cine nu vrea să fie popular? Însă mai curînd îl invidiam pentru job-ul lui; am mers la destule repetiții (la Antigona probabil că am fost chiar la toate), și nu părea să facă mai nimic: stătea pe un scaun fumînd și din cînd în cînd dădea ochii peste cap și țipa la cineva. Asta în puținele ore în care se repeta, pentru că în rest – era vară – toată lumea stătea în curtea din spatele teatrului și bea alcool și sporovăia, mai puțin Ion Besoiu și Florian Pittiș, care jucau table. Mult mai tîrziu am înțeles care-i, de fapt, munca din spatele unui spectacol, și că regia de teatru e genul ăla de meserie în care, pînă și atunci cînd nu faci nimic, faci totuși ceva, doar că în capul tău.

Faptul că taică-meu era cît se poate de nonconformist, iar maică-mea a fost întotdeauna o mamă relaxată, amîndoi fiind de părere că-s suficient de inteligent încît să n-am nevoie de sfaturile lor, m-a pus în adolescență în ipostaza destul de ingrată de a nu prea avea împotriva a ce să fiu rebel – ba chiar să par (sau chiar să fiu) conservator în comparație cu ei. Adică în timp ce ceilalți copii aveau războaie sau măcar bătălii cu părinți care nu-i înțelegeau sau care credeau că știu mai bine ce e potrivit pentru ei, ai mei nu-mi ofereau nici un motiv de harță, zicîndu-și (și zicîndu-mi) că e normal ca la 16 ani să te duci să bei (nu foarte mult) cu prietenii, să umbli (mai mult degeaba) după gagici și să chiulești de la școală pentru că ai citit pînă la șase dimineața. Totodată, nu m-am simțit niciodată în umbra lui taică-meu – și nici nu mi s-a părut că-și dă silința să nu arunce umbra respectivă. Vorba lui Hagi: el era el, eu eram eu. Singura critică pe care îmi amintesc s-o fi auzit vreodată de la el, și care de fapt a fost doar o întrebare la care nu era sigur că aveam răspunsul, a fost cînd am publicat o carte deosebit de pornografică, se chema Carne crudă, cînd m-a întrebat dacă mi-e clar că nu o să mă pot dezice vreodată de conținutul ei și că poate că într-o bună zi o să-mi dăuneze, într-o formă sau alta. I-am răspuns că m-am gândit și eu la asta și că n-o să mă afecteze dacă cineva o să aibă o problemă cu ea, el a zis „OK atunci“ și cam asta a fost.

Dacă stau să mă gîndesc bine, realizez că de fapt relația noastră oricum n-a fost una tată – fiu, ci mai curînd una de prietenie. Poate motivul e că, după ce familia noastră a plecat în Germania în 1989, el a ales să se întoarcă în România, iar eu am ales să rămîn acolo (pentru o vreme, cel puțin). I-am înțeles plecarea, el mi a înțeles rămînerea, n-a existat niciodată sînge rău între noi din cauza asta, n-au existat reproșuri – dar faptul că ne vedeam o dată sau de două ori pe an l-a făcut, poate, să considere că n-avea rost să petreacă timpul ăla puțin încercînd să-mi fie tată și, eventual, eșuînd, ci fiindu-mi prieten. Poate că, din punctul lui de vedere, faptul că plecase, renunțînd la un anumit gen de responsabilitate pentru mine, îi luase totodată și dreptul de a impune. Sau poate că s-a gîndit că ceea ce îi lipsise, cred, din relația cu taică său – înțelegere, încredere – era ce nu voia să lipsească din relația cu mine. Habar n am, și nu mai e aici să-l întreb, iar pînă la urmă nici nu contează. Poate că pur și simplu voia doar să fie, și pentru mine, Toca și-atît. Ceea ce, de altfel, a fost întotdeauna absolut suficient. 

Alex Tocilescu este scriitor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.