Toca, pentru prieteni
Taică-meu a fost cel mai bun regizor de teatru din generația sa. (Sigur, nu e exclus să zic asta pentru că sînt fiu-său, dar ce altceva să zic? Am văzut spectacolele lui și le-am văzut pe ale altora: era mai bun. De fapt, dacă mă gîndesc bine, probabil că era mai bun și decît generația care a urmat.) În plus, o vreme a prezentat săptămînal filme de artă la TVR, ceea ce i-a adus o oarecare notorietate în rîndul publicului larg, transformîndu-l într-o persoană publică. De altfel, era o apariție destul de neobișnuită: un tip mare, cu barbă, multe inele mari la degete, un lanț cu un medalion albanez la gît, îmbrăcat în cămăși colorate și geacă de piele. În mai toate articolele despre el sau în interviurile din presă, autorul menționa că prietenii îi spun Toca, probabil că cel puțin o mie de oameni îi spuneau așa, ceea ce mă face să cred că era un om destul de popular.
Așadar, Toca era genul de om în preajma căruia oamenilor le făcea plăcere să se afle; uneori era salutat pe stradă de necunoscuți, alteori vreun taximetrist (mergea doar cu Cobălcescu) îl mai felicita pentru filmul din săptămîna respectivă (deși nu el le alegea), mai mereu casa era plină de prieteni. Aș minți dacă aș spune că nu voiam să fiu ca el, evident că voiam. Cine nu vrea să fie popular? Însă mai curînd îl invidiam pentru job-ul lui; am mers la destule repetiții (la Antigona probabil că am fost chiar la toate), și nu părea să facă mai nimic: stătea pe un scaun fumînd și din cînd în cînd dădea ochii peste cap și țipa la cineva. Asta în puținele ore în care se repeta, pentru că în rest – era vară – toată lumea stătea în curtea din spatele teatrului și bea alcool și sporovăia, mai puțin Ion Besoiu și Florian Pittiș, care jucau table. Mult mai tîrziu am înțeles care-i, de fapt, munca din spatele unui spectacol, și că regia de teatru e genul ăla de meserie în care, pînă și atunci cînd nu faci nimic, faci totuși ceva, doar că în capul tău.
Faptul că taică-meu era cît se poate de nonconformist, iar maică-mea a fost întotdeauna o mamă relaxată, amîndoi fiind de părere că-s suficient de inteligent încît să n-am nevoie de sfaturile lor, m-a pus în adolescență în ipostaza destul de ingrată de a nu prea avea împotriva a ce să fiu rebel – ba chiar să par (sau chiar să fiu) conservator în comparație cu ei. Adică în timp ce ceilalți copii aveau războaie sau măcar bătălii cu părinți care nu-i înțelegeau sau care credeau că știu mai bine ce e potrivit pentru ei, ai mei nu-mi ofereau nici un motiv de harță, zicîndu-și (și zicîndu-mi) că e normal ca la 16 ani să te duci să bei (nu foarte mult) cu prietenii, să umbli (mai mult degeaba) după gagici și să chiulești de la școală pentru că ai citit pînă la șase dimineața. Totodată, nu m-am simțit niciodată în umbra lui taică-meu – și nici nu mi s-a părut că-și dă silința să nu arunce umbra respectivă. Vorba lui Hagi: el era el, eu eram eu. Singura critică pe care îmi amintesc s-o fi auzit vreodată de la el, și care de fapt a fost doar o întrebare la care nu era sigur că aveam răspunsul, a fost cînd am publicat o carte deosebit de pornografică, se chema Carne crudă, cînd m-a întrebat dacă mi-e clar că nu o să mă pot dezice vreodată de conținutul ei și că poate că într-o bună zi o să-mi dăuneze, într-o formă sau alta. I-am răspuns că m-am gândit și eu la asta și că n-o să mă afecteze dacă cineva o să aibă o problemă cu ea, el a zis „OK atunci“ și cam asta a fost.
Dacă stau să mă gîndesc bine, realizez că de fapt relația noastră oricum n-a fost una tată – fiu, ci mai curînd una de prietenie. Poate motivul e că, după ce familia noastră a plecat în Germania în 1989, el a ales să se întoarcă în România, iar eu am ales să rămîn acolo (pentru o vreme, cel puțin). I-am înțeles plecarea, el mi a înțeles rămînerea, n-a existat niciodată sînge rău între noi din cauza asta, n-au existat reproșuri – dar faptul că ne vedeam o dată sau de două ori pe an l-a făcut, poate, să considere că n-avea rost să petreacă timpul ăla puțin încercînd să-mi fie tată și, eventual, eșuînd, ci fiindu-mi prieten. Poate că, din punctul lui de vedere, faptul că plecase, renunțînd la un anumit gen de responsabilitate pentru mine, îi luase totodată și dreptul de a impune. Sau poate că s-a gîndit că ceea ce îi lipsise, cred, din relația cu taică său – înțelegere, încredere – era ce nu voia să lipsească din relația cu mine. Habar n am, și nu mai e aici să-l întreb, iar pînă la urmă nici nu contează. Poate că pur și simplu voia doar să fie, și pentru mine, Toca și-atît. Ceea ce, de altfel, a fost întotdeauna absolut suficient.
Alex Tocilescu este scriitor.
