Ţintă grea
Cît de grea poate fi trimiterea unei rachete spre Lună? Haideţi să ne imaginăm… Aţi încercat să aruncaţi vreodată o piatră într-o ţintă? Probabil că cei mai mulţi da " şi, tot probabil, cei mai mulţi aţi şi lovit ţinta " dacă nu era prea departe. Duceţi acum ţinta mult-mult mai departe decît eraţi obişnuiţi şi încercaţi iar. Şansele ţintirii scad. Să mai încercăm ceva. Încercaţi să alergaţi în jurul unui punct (în cerc, nu chiar în elipsă). Neapărat trebuie ca, în timpul acesta, să vă şi rotiţi în jurul dumneavoastră. Mai mult, ţinta nu poate să rămînă pe loc, ci trebuie ca şi ea să vă dea ocol. Şi, vă rog, repede. Foarte-foarte repede. Ce-aţi zice dacă ar trebui să alergaţi cu 30 de kilometri pe secundă, iar ţinta, mai lentă, doar cu un kilometru pe secundă? Cît de mari sînt acum şansele să vă loviţi ţinta? Exemplul e doar o teribilă simplificare a dificultăţilor pe care le-au avut specialiştii implicaţi în Programul Apollo pentru a trimite navele spre Lună. Mai ales că a trebuit ca navele spaţiale să ajungă acolo la punct fix, să aselenizeze şi să se mai şi întoarcă pe Terra în condiţii bune. Este adevărat că exista deja o bază teoretică. Aceste calcule " care privesc mişcarea astrelor " au început să fie făcute ceva mai devreme. Ca să nu ne întoarcem la vechii egipteni, putem începe de la Galilei şi Keppler " iar de la ei mulţi au fost savanţii care au fundamentat mecanismul matematic al unui posibil drum spre Lună. Partea practică însă " drumul spre Lună şi îndărăt " a trebuit să ia în calcul o multitudine de aspecte pînă atunci necunoscute. Iar calculele de corecţii ale traiectoriei modulului nu ar fi fost posibile fără fantasticul salt tehnologic pe care l-au avut calculatoarele în anii 1960 (chiar dacă ele par acum venite din preistoria ştiinţei, adevăraţi dinozauri uriaşi " la figurat, dar mai ales la propriu). Poate şi mai complicată a fost crearea tehnologiei care trebuia să înfrîngă gravitaţia Pămîntului, dar şi a Lunii, astfel încît drumul spre Lună să aibă şi o cale de întoarcere. Cercetătorii au rezolvat şi această problemă " iar dovezile palpabile sînt rachetele şi modulele lunare ale programului Apollo. Rezultatele uriaşelor sforţări tehnologice ale misiunilor Apollo sînt cu siguranţă printre principalele moşteniri lăsate de acest program ştiinţei şi tehnologiei contemporane. Eforturile de calcul, de proiectare şi de construcţie din acei ani au pus bazele teoretice şi practice pentru majoritatea misiunilor spaţiale care au urmat " spre Lună sau alte corpuri din sistemul solar. Numeroase au fost problemele tehnice din ultimele patru decenii ale căror rezolvări au avut ca sursă de inspiraţie Programul Apollo. Iar componente ale rachetelor care au purtat oameni spre Lună acum patru decenii se vor regăsi şi în viitoarea generaţie de rachete NASA, care ar urma să fie lansată în deceniul următor. Nu e totul. Misiunile Apollo au dus şi au lăsat pe Lună echipamente ştiinţifice. Trei dintre acestea (mai precis Apollo 11, 14 şi 15) au instalat acolo oglinzile utilizate şi în prezent la măsurarea extrem de precisă a distanţei dintre Pămînt şi satelitul său. Astfel au putut fi stabilite noi concepte ştiinţifice şi verificate altele deja existente " exemplul cel mai ilustru fiind Teoria Generalizată a Relativităţii. Aceste măsurători au arătat şi că Luna se depărtează de Pămînt cu 38 de milimetri pe an. Infim pentru o viaţă de om, semnificativ pentru timpurile geologice, care se măsoară în milioane de ani. Alt echipament dus pe Lună de Apollo 11 a măsurat " pentru prima oară în absenţa atmosferei tereste " vîntul solar şi caracteristicile sale. Iar de atunci "velele spaţiale", alimentate de vîntul solar, au fost testate ca posibil mijloc de transport pentru unele sonde cosmice. O colecţie mică de roci pentru un geolog, un salt uriaş pentru studiul sistemului nostru solar. În cele peste două ore petrecute la prima plimbare pe Lună, astronauţii au strîns probe de roci şi de praf selenar, pe care le-au adus cu ei pe Pămînt. Aceste roci fie deveneau fundaţia unei noi ştiinţe " să-i zicem selenologia " fie geologia înceta să se refere doar la Pămînt. Numai cu ajutorul acestor roci au putut fi testate şi verificate numeroase alte teorii despre istoria şi compoziţia Lunii, Pămîntului " dar şi a întregului nostru sistem solar. Calcule precise, proceduri de zbor, concepte şi tehnologii valabile şi astăzi, motoare mai puternice decît orice existase pînă atunci pe Pămînt, oglinzi cu care laserii măsoară distanţe cosmice cu precizie milimetrică, capcane ale vîntului solar, probe de roci şi praf selenar în care se ghiceşte istoria sistemului nostru solar. Doar atît? Cu siguranţă nu. Cei patruzeci de ani trecuţi de la primii paşi spre Lună sînt deocamdată prea puţini pentru a avea un răspuns complet la întrebarea: "Ce a adus nou în ştiinţă şi tehnologie drumul omului spre Lună?". Consecinţele descoperirii Americii au fost pe cît de complexe, pe atît de neaşteptate " dar şi de răsfirate în timp. Dacă primul drum în jurul lumii a avut loc relativ rapid după prima călătorie a lui Columb, efectele pe care le-au avut noile materiale şi resurse descoperite, precum şi saltul tehnologic de atunci şi-au făcut simţite toate efectele după mai bine de un secol. Iar unul dintre efectele descoperirii Americii a fost şi mutarea centrului de greutate al omenirii spre marginea de vest a Europei, după milenii petrecute în zona Mediteranei. Mai e ceva. De la discursul lui Kennedy care anunţa intenţia cuceririi Lunii şi pînă la călătoria celor trei membri ai misiunii Apollo 11 au trecut mai puţin de zece ani. Acest voiaj nu ar fi fost posibil însă fără masiva investiţie (de mai multe procente din PIB-ul american în fiecare an) în cercetarea spaţială.
