Tinereţea risipită a sistemului de pensii

De la sistemul de pensii s-au aşteptat în ultimii ani cele mai multe minuni. Milioane de români şi-au dorit ca pensiile să crească. Din păcate, aşteptările le-au fost rar îndeplinite, şi niciodată pe de-a-ntregul. Toate datele fundamentale din economie arată că pensiile au şi vor avea probleme de creştere. Calculele reci, economice demonstrează că economia românească nu poate genera creşterea susţinută a fondurilor alocate pensiilor. O palidă consolare este că multe sisteme de pensii din Europa se confruntă cu dificultăţi asemănătoare cu cel românesc. Să ne întoarcem aşadar la România. În acest moment, un salariat susţine prin contribuţiile pe care le plăteşte (el şi firma sau instituţia la care lucrează) un pensionar şi jumătate. Adică, astăzi, în România, sînt patru milioane de salariaţi şi şase milioane de pensionari. Cum s-a ajuns aici? Totul a început în anii ’90, cînd în locul disponibilizărilor de personal s-a preferat să se facă derogări de la rigorile ieşirii la pensie (în sensul relaxării condiţiilor de pensionare). Rezultatul a fost că s-a salvat rata şomajului, dar a crescut numărul pensionarilor. Efectul economic a fost simplu: a scăzut numărul celor care cotizau la fondul de pensii şi a crescut numărul celor cărora trebuia să li se plătească pensiile. Din această ecuaţie a rezultat că statul a plătit pensii mai mici către tot mai mulţi. Este foarte interesant faptul că, dintre pensionarii actuali, doar ceva mai mult de jumătate au cotizat întregul stagiu (numărul de ani) prevăzut de lege. Economic, acest lucru a însemnat încă o mare problemă bugetară. Sistemul de pensii, inventat de Bismarck şi evident adaptat de-a lungul timpului, se bazează în esenţă pe trei parametri importanţi: cîţi oameni cotizează, cît timp plătesc contribuţiile şi cîţi pensionari trebuie plătiţi. Cînd unul dintre aceşti factori se deteriorează (sau toţi trei) sistemul de pensii începe să scîrţîie. Evident, există şi un al patrulea factor, mărimea contribuţiilor, care dă elementul calitativ al sistemului de pensii: sumele colectate, care, pe cale de consecinţă, vor putea fi şi plătite. România are, mai mult decît alte state, două teme specifice. Pe de o parte, este vorba despre crearea unui sistem privilegiat de pensionare. Există, ca şi în cazul salarizării, o serie de legi speciale care favorizează unele categorii profesionale. Cel mai cunoscut este cazul parlamentarilor. Dar ei nu sînt singurii. Un alt exemplu este cel al personalului din industria aviatică. Aceştia au fost beneficiarii unei aberaţii economice: au putut ieşi la pensie pe baza veniturilor salariale din ultimele trei luni de activitate. Legea prevede ca nivelul pensiei să ia în calcul întreaga durată a perioadei de cotizare la bugetul asigurărilor sociale, tocmai pentru a asigura un echilibru, dat fiind că, în mod inevitabil, salariul unui angajat creşte în timp, odată cu avansul pe scara ierarhică sau, pur şi simplu, prin vechimea în muncă. A lua în calcul doar ultima parte a activităţii este un avantaj important pentru viitorul pensionar întrucît modul de calcul al pensiei nu va fi ponderat cu cîştigurile, mai mici, obţinute în perioada de început a activităţii. Poate că aceste situaţii privilegiate nu sînt regula sistemului de pensii, dar, în orice caz, ele accentuează inechităţile dintre diferite categorii de pensionari. Pe de altă parte, sistemul de pensii a trebuit să rezolve o serie de cazuri sociale: cele ale agricultorilor şi cele ale persoanelor care nu au cotizat de-a lungul vieţii la bugetul Asigurărilor sociale, fiind lipsite de venituri la vîrsta pensionării. Soluţia a fost oferirea de pensii mici ca şi cuantum, dar multe. Şi un caz, cel al pensionarilor privilegiaţi, şi celălalt, al pensiilor plătite din raţiuni sociale, au dus către un singur rezultat: dificultăţi reale de finanţare a bugetului de pensii. România a trecut, tîrziu şi cu mari ezitări, la implementarea aşa-numitului "pilon doi" de pensii, un sistem care muta o cotă parte din contribuţiile încasate de stat către administratori privaţi. "Pilonul doi" este aplicat în multe economii din lume tocmai pentru că se iau în calcul, în primul rînd, calităţile sistemului şi se au în vedere, într-o proporţie mai redusă, defectele. Calităţile "pilonului doi" sînt evidente: creează, pentru cei care contribuie, o alternativă la sistemul de stat (astfel, viitorii pensionari vor primi două pensii, una în contul contribuţiilor făcute de-a lungul activităţii către sistemul public, alta pentru plăţile făcute către sistemul administrat privat) şi este complet diferit de modul de funcţionare al sistemului de stat (pensionarii de astăzi primesc bani din contribuţiile salariaţilor de astăzi şi aşa mai departe, generaţie după generaţie) individualizînd banii plătiţi de fiecare salariat şi introducînd pentru fiecare un cont în care se acumulează sumele plătite. Administratorii privaţi gestionează fondurile încasate făcînd plasamente şi plătind pensiile datorate celor care au contribuit. Toate sistemele publice de pensii suferă de diverse boli. În toate economiile, sistemul de pensii are fragilităţile lui şi toate pleacă în esenţă de la un fenomen simplu: dezvoltarea economică şi presiunile salariaţilor au redus, în ultimele decenii vîrsta de pensionare (adică au redus intrările de bani la bugete), în timp ce speranţa medie de viaţă a crescut (adică sistemele de pensii sînt obligate să plătească pe o perioadă tot mai lungă de timp). Din păcate, criza aduce soluţii de criză: Guvernul maghiar îşi pune problema reducerii pensiilor. Dar adevăratele soluţii sînt cele care se discută tot mai intens în Uniunea Europeană şi ţin de creşterea vîrstei de pensionare şi, implicit, mărirea stagiului de cotizare. Acestea sînt soluţiile fundamentale, iar fără aplicarea lor sistemele de pensii riscă să ajungă să funcţioneze pe baza principiului jocului piramidal: se fac plăţile numai atîta timp cît sistemul este alimentat suficient de nou-veniţi. Numai că numărul celor care plătesc scade, iar numărul celor care primesc creşte. Să fim realişti, în materie de pensii, minunile nu există.