„There's No Cure For Love“
Primele amintiri cu ea? La Revoluție. Ducea lemne în casă, cu mine în brațe. Apoi mi-a dat să molfăi o felie de portocală.
Momentul în care m-a înțărcat. Și-a legat pieptul cu o basma și mi-a spus că are „buba“. Eu mă cățăram pe ea, adormită, căutînd sînul. Mă mîngîia pe cap și îmi spunea „nu mai are mama“. Adormeam la loc, sugînd în gol.
Vitamine colorate, în formă de animăluțe.
Se spune că centrul amintirilor e același cu centrul imaginației, dar eu chiar am în minte aceste secvențe, de cînd eram foarte, foarte mică.
Ea citind în bucătărie. Nes, țigări Assos, piciorul drept îndoit sub piciorul stîng, cotul drept pe masă, cotul stîng pe genunchiul stîng, cartea în mîna stîngă, țigara în mîna dreaptă. Ținea fumul cîteva secunde, umflîndu-și obrajii, apoi îl elibera, strîngînd comic din pleoape. Bucătărie. Orez cu lapte pe aragaz. Aproape întuneric. Nu știu cum reușea să citească pe lumina aia.
Mama.
Amintiri din copilărie; Coșbuc; Eminescu; Povești Nemuritoare; Legendele Olimpului; cărțile șutite din biblioteca ei; cartea pe care mi-a aruncat-o în sobă după ce am luat notă mică la matematică; Love Story, cartea adolescenței mele; Dragoste în vremea holerei, cartea care m-a învățat despre iubire.
De la mama am deprins plăcerea cititului și cred că este cel mai frumos lucru pe care ți-l poate insufla cineva.
Nu m-am priceput niciodată la „pus dorințe“. Analizez prea mult, mă încrunt, mă gîndesc dacă le formulez bine și se duce momentul.
Nu sînt cea mai mare admiratoare a sărbătorilor. Cred mai degrabă că poți să transformi fiecare zi într-o sărbătoare, dacă ai curajul să faci un pas către tine. Ceea ce eu nu am de fiecare dată. Acest gînd ar putea să fie o dorință în sine.
Poate că singurele momente în care mă simt sigură pe mine, fericită și pot să analizez fiece lucru și situație sînt acelea cînd citesc.
Îmi amintesc o noapte de pe vremea studenției mele. Stăteam într-o garsonieră în Colentina, la intersecția cu Șoseaua Fundeni. Tot timpul aveam cîte ceva de făcut și de lucrat. Trebuia să plătesc chiria, așa că relaxarea nu era o opțiune. Rămăsesem în urmă cu cititul, aveam de scris un scenariu de interior pentru școală… și deodată se oprește curentul. Panică. Lumînări? Lumînări, întotdeauna am lumînări. Chibrit. Facem lumină. Masa din bucătărie. Un pahar cu vin. O carte – Să nu pronunți: noapte, de Amos Oz. N-am lăsat-o din mînă. Între timp blocul meu se luminase. Străzile se luminaseră. Stelele dispăreau încet de pe cer. Lumînările se consumaseră. Sticla de vin se golise. A fost o noapte minunată.
Nu posed nimic. Nu știu să pun bani deoparte. Nu mi-e frică de ziua de mîine pentru că nu am învățat să o aștept. Îmi place să mă joc, așa că dacă acest articol e ca o joacă, pot să spun că o aspirație pe 2018 ar fi să-mi asum viața – adică trăitul, adică propria-mi respirație – mai mult. Să-mi fac timp să citesc și să scriu. Să închid ochii în mijlocul Bulevardului Magheru și să zbor visînd. Să trec peste Intercontinental, călare pe o mătură și cu părul vîlvoi, să arunc vrăji peste Casa Poporului, să aterizez în brațele unui băiat frumos într-o barcă-n Cișmigiu (nu m-am plimbat niciodată romantic cu barca în Cișmigiu, iar asemenea acțiuni stupid-fermecătoare sînt tot timpul binevenite), să plec într-o vacanță total neplănuită, să mă iert că mi-a fost greu s-o iert pe mama pentru dispariția-i bruscă, să fiu mai mult cum sînt eu, adică să iubesc și-n somn.
A fost odată o fată care credea că dacă le vorbești oamenilor despre iubire totul va fi bine. A fost odată o fată care credea că la iubire se rezumă totul. Că iubirea vindecă lumea. Sau o naște și o moare. Începutul și sfîrșitul. Sentimentul fără leac sau șansă de a i te opune. Cam așa. A fost odată o fată care credea.
„10.11.1988
Ora 3,40 se naște Ana-Maria Rozana. Cea mai mare decepție. Îl așteptam de 8 luni pe Mihăiță-Alexandru. Nu vreau s-o văd. Nu vreau să mănînc. Niciodată, da, repet, niciodată n-am suferit mai mult ca acum că nu mi s-a îndeplinit o dorință. Am impresia că n-o s-o iubesc niciodată.
Rozana are 3100 g. și 51 cm lungime.
12.11.1988
O văd pe Rozana, silită de o asistentă. Azi, pentru prima dată, mă duc la alăptat. Cred că încep s-o iubesc. La ora 24 stau o oră să mănînce. E un copil dificil. Plînge mereu.
15.11.1988
Cred că n-aș mai putea să stau fără să mă duc la o masă să o văd pe Rozana. Mă duc printre primele mămici și plec ultima.“ (din jurnalul mamei)
Post Scriptum: Țin să consemnez, pentru bunul curs al istoriei, că această bucată de text își găsește inspirația, sau mai degrabă curajul, în două spectacole pe care le-am văzut de curînd: Apa Vie (r. Ștefan Lupu) și Gala (Jérôme Bel). Ambele teribil de umane și scoțînd la iveală fragilitatea și firescul frumuseții ce ne locuiește, inevitabil, pe fiecare dintre noi.
Rozana Mihalache este coordonator artistic la Green Hours.
Foto: flickr
