The Big Boss şi cafeluţa mică

Publicat în Dilema Veche nr. 210 din 23 Feb 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Prima regulă este că şefu’ are întotdeauna dreptate. A doua regulă este că, în caz că şefu’ nu are dreptate, se aplică prima regula. Aşa începe Decalogul Şefului, pe care îl poţi întîlni, fie sub formă de poster "haios" atîrnat prin birourile corporaţiilor, fie sub formă de e-mail la fel de "hazliu" pe care prietenii de trust şi-l trimit între ei, spre a-şi descreţi frunţile în timpul orelor de program. De multe ori, şefu’ primeşte şi el acelaşi e-mail, se amuză, rîde şi se lasă luat în băşcălie de către subalterni, pentru că dă bine să fii popular. Într-un fel, de asta s-au şi inventat team-building-urile - acele week-end-uri de băute pe banii companiei, la munte şi la mare (mai nou, Delta a devenit "o locaţie trendy"), presărate cu joculeţe tematice, în care ditamai managerii serioşi redevin copii. Este un fel de binemeritată şi îndelung aşteptată compensare: să poţi, timp de două zile, să fii conducătorul Echipei Verzi, din care şefu’ cel de toate zilele face parte doar ca simplu element, sau să-l baţi măr la petanque - un sport franţuzesc care presupune aruncarea cu biluţele, foarte şic la asemenea evenimente de firmă. Şefu’, desigur, e băiat bun, bea bere cot la cot cu tine, face mişto de nevastă, înjură Guvernul, te lasă să te tragi de şireturi cu el, cînd atmosfera la petrecere se încinge, într-un cuvînt, îţi arată faţa sa umană. În fond, şefu’ - mai ales cel "de department" - se află de cele mai multe ori pe aceeaşi treaptă socială cu subalternii săi, din rîndul cărora a pornit şi a fost promovat. Şi el are pe cineva deasupra lui, cineva mai mare, despre care simplii angajaţi nu ştiu mai nimic, pentru ei fiind o entitate foarte îndepărtată, care nu coboară niciodată din turnul său de fildeş, decît eventual pentru a da vreun interviu într-o revistă glossy de business. Cineva-ul ăsta, The Big Boss, care se află în vîrful piramidei ierarhice, îl cam face să tremure pe micul şef de departament, care are privilegiul să-l întîlnească de cîteva ori pe an, cu prilejul prezentării vreunui raport. Întîlnirile astea îi provoacă şefului cel mic, deopotrivă, spaimă şi încîntare. Încîntare pentru că simte că face şi el parte dintr-o lume inaccesibilă, rezervată numai muritorilor iniţiaţi. Spaimă pentru că ştie că trebuie să facă faţă acestei încercări. Şi pentru că, de cele mai multe ori, în jurul lui Big Boss plutesc diverse legende întreţinute de către angajaţii cu gura mai solobodă, în pauze cu multă cafea şi nori de fum de ţigară. "Ai auzit că odată a dat-o afară pe una din şedinţă fiin’că nu-i plăcea cum era-mbrăcată?", "Cică are o amantă nouă, tipa aia de la PR", "Păi, normal, altfel cum crezi că ajungea aia în postu’ ăsta? Că era o amărîtă, vai de mama ei!", "Cică dacă n-are vinu’ lui preferat la restaurant, se ridică şi pleacă", "Eee, astea-s poveşti, dom’le, da’ ai văzut Ninel de la Vînzări cum a ajuns el director. I-a plăcut de faţa lui şi l-a avansat peste noapte! Ce să mai vorbim, că sînt alţii care se spetesc aici muncind...", "Da, mă, aşa e-n viaţă, unii au noroc!", "Oare ne dă şi nouă primă de Crăciun, ce zici?", "Mă, nu ştiu, ar cam trebui, că biznisu’ merge super-bine. El, vorb-aia, a plecat în vacanţă în super-insule din Hawaii", "Aţi auzit ce s-a întîmplat la şedinţa trecută de strategie? A dat cu tot marketingu’ de pămînt! Io m-am întîlnit cu Mona la ţigară şi plîngea, săraca, cică a făcut-o în ultimu’ hal!". În asemenea condiţii, cînd şeful cel mic - care este şi el om, ca toţi ceilalţi - este chemat cu vreo treabă la Big Boss, este de la sine înţeles că nu doarme vreo două nopţi, de emoţie. După marea întîlnire, se întoarce transfigurat la echipa lui; dacă e femeie, îşi va găsi o colegă pe post de confidentă, căreia îi va mărturisi, la o cafea, amănunte picante care vor alimenta mai departe şirul nesfîrşit de legende despre Big Boss; dacă e bărbat, şeful cel mic va veni la echipa lui cuprins de o înflăcărare stahanovistă şi plin de motivaţii pentru a "depăşi cincinalul", ca să intre şi mai mult în graţiile superiorului său. De altfel, la o bere cu amicii, le va mărturisi că "băi, tipu’ e mare! Adică e super-deştept şi are o minte brici! Te citeşte imediat! Păi, altfel, cum crezi că ajungea el aşa departe?!" După aceea, şeful cel mic va încerca să-l imite, cuprins de importanţă sau, dacă întîlnirea nu a decurs tocmai bine, de frică. Să intuiască dinainte ce i-ar plăcea şi ce i-ar displăcea lui Big Boss şi să facă lucrurile să meargă numai pe acel făgaş. Să anihileze din start orice iniţiativă despre care el crede că i-ar putea isca mînia şi să ducă la bun sfîrşit numai acţiuni menite să-l mulţumească. În scurt timp, scopul final al activităţilor tuturor nu mai este produsul în sine (revista, reclama, iaurtul), ci mulţumirea deplină a lui Big Boss care, fericit fiind, va acorda cu generozitatea-i binecunoscută prime, bonusuri, promovări şi petreceri de Crăciun. Desigur, lucrurile nu stau peste tot atît de sumbru. Există firme mici unde Big Boss este chiar simpatic, în tirania lui. La prima firmă unde am lucrat, ca proaspătă absolventă de facultate, Big Boss - un tip pe jumătate român, excentric din fire şi umblat prin toate colţurile lumii - avea pe biroul său îmbrăcat în piele scumpă un clopoţel-sonerie (ca la recepţiile hotelurilor) şi două văcuţe de jucărie, cîntătoare. Văcuţele erau rezervate chemării celor două şefe mai mici, iar clopoţelul - nouă, angajatelor de rînd. Cînd Big Boss voia să cheme pe cineva la el în birou, nu folosea telefonul, ci micile lui obiecte emiţătoare de sunete. Şi nu mică le era mirarea clienţilor veniţi cu afaceri cînd birourile răsunau de un "muuu-muuu" prelung şi directoarea executivă - altminteri o femeie pe la vreo patruzeci de ani, genul de doamnă rafinată şi impecabil îmbrăcată -, auzindu-se chemată, începea să alerge de mama focului, mai-mai să-şi rupă tocurile, către biroul lui Big Boss. Iar de cele mai multe ori el nu avea altceva să-i spună decît că-şi doreşte "o cafeluţă mică", din aia cum numai ea ştie să-i facă...

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.