Tentaţia egalitarismului social

– interviu cu Lucian BOIA, istoric –

De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

Un milenarism secularizat

Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul – chiar dacă la un moment dat Biserica l-a dat la o parte – este o componentă esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care Biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este, în fond, o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta –, liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului... Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă.

Sentimentul de revanşă

Aşadar, marxismul se înscrie într-o anumită tradiţie a gîndirii europene. Cum explicaţi că el a fost aplicat cu asiduitate în ţări cum ar fi China şi Cambodgia? Ce resort a funcţionat acolo?

Acesta a fost pînă la urmă marele eşec al lui Marx, deoarece, după el, comunismul, fiind etapa superioară a umanităţii, ar fi trebuit să se instituie în ţările cele mai avansate, mai curînd în Anglia, decît în Rusia. Comunismul este expresia revoltei faţă de o stare socială considerată nedreaptă şi chiar cumplită. Or, lucrurile acestea au fost depăşite în Occident încă de pe la 1900, e clar că acolo nu mai putea avea loc o revoluţie comunistă. Una dintre faimoasele legi ale istoriei formulate de Marx era pauperizarea absolută a proletariatului. Nu numai că proletariatul era foarte sărac, dar avea să devină din ce în ce mai sărac, mai asuprit. Cum bine se ştie, în Occident s-a întîmplat exact invers, revoluţia industrială şi liberalismul cam cinic din prima perioadă a capitalismului au dus la îmbogăţirea unor societăţi care treptat au putut să ofere cîte ceva, apoi din ce în ce mai mult, şi clasei muncitoare. Problema sărăciei a continuat însă să existe, chiar în forme mai acute, în alte ţări ale lumii. Ideologia comunistă a prins acolo unde se manifesta starea precară a unei importante părţi din populaţie. În România, e adevărat, comunismul a fost impus din afară, însă a găsit pînă la urmă un teren favorabil în această fractură socială. El s-a putut instala şi pe baza unui sentiment de revanşă pe care l-a dat celor aflaţi jos.

Este distincţia pe care a făcut-o Tocqueville între cele două axe ale democraţiei – libertate şi egalitate; oamenii vor şi libertatea, şi egalitatea, dar dacă ar fi obligaţi să aleagă, cei mai mulţi ar alege egalitatea. Era mai valabil pentru epoca lui, cînd mulţi trăiau în sărăcie şi preferau egalitatea, unei libertăţi cu care n-ar fi avut mare lucru de făcut. Bănuiesc că acum lumea occidentală ar ţine mai mult la libertate, odată ce, totuşi, cea mai mare parte a societăţii aparţine clasei de mijloc, cea care menţine sistemul.

Cît de relevant vi se pare marxismul astăzi? În timpul crizei economice unii au amintit din nou de marxism sau cel puţin de o implicare mai accentuată a statului în diferite probleme sociale şi economice.

Implicarea statului nu are nici o legătură cu marxismul, e doar o încercare de a tempera un capitalism, mai ales cel financiar, care îşi pierduse orice măsură, averi imense făcute prin speculaţii financiare. Capitalismul tradiţional producea ceva, pe cînd oamenii ăştia s-au îmbogăţit jucîndu-se cu banii şi trebuia să li se pună o frînă, dar nu mai mult decît atît. Eu am aici o idee pe care poporul a exprimat-o foarte bine – mortul de la groapă nu se mai întoarce. Comunismul s-a dovedit o utopie, o cale greşită, deşi şi-a avut argumentele lui, la un moment dat. Eşecul comunismului a fost în primul rînd un mare, total, fără apel eşec economic. Dacă mecanismul economic nu merge, nici nu mai are rost să discutăm despre alte mizerii ale comunismului. De la bun început oamenii trebuie să ştie asta – comunismul înseamnă să-ţi pierzi libertatea – fiindcă o societate care se vrea egalitară nu se poate menţine decît prin forţă – fără să capeţi prosperitate. Şi atunci, dacă îţi place să trăieşti şi fără libertate, şi fără prosperitate, alegi comunismul, dar de ce îl alegi, ca să ai ce?

Depăşirea marxismului

Corectitudinea politică de astăzi are rădăcini marxiste?

A existat o corectitudine politică în societăţile comuniste, în sensul că nu puteai să vorbeşti decît în anumiţi termeni şi într-un anumit fel, însă corectitudinea politică caracteristică societăţilor evoluate, occidentale are, cred eu, alte surse. Este rezultatul unei puternice fragmentări sociale şi a valorilor, o situaţie în care se consideră că nu mai este corect şi prudent sau poate deveni chiar periculos pentru coeziunea socială să pui unele valori deasupra altora. Trăim într-o lume unde avem de-a face cu un mozaic de valori şi se caută ca ele să fie aşezate pe acelaşi plan pentru a nu jigni pe nimeni, a nu exclude pe nimeni. Şi asta te duce la corectitudinea politică, care îşi are şi partea ei de adevăr, dar şi de limbă de lemn şi de blocare a unor judecăţi libere şi critice. Ajunge, dusă departe, să fie dăunătoare pentru spiritul critic şi libertatea intelectuală.

Cum se explică influenţa marxismului în atîtea domenii, de la antropologie la estetică?

Să ne înţelegem, Marx a fost o persoană foarte inteligentă, şi a adus totuşi – nu se poate nega – o privire nouă în domeniul ştiinţelor sociale, o abordare mai puţin evenimenţială, de tip structuralist. Există o notă de modernitate la Marx. Din păcate, această obsesie că toate trebuie să ducă spre comunism reprezintă greşeala lui fundamentală, nici nu mai trebuie să argumentăm.

Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată. Dă sentimentul stăpînirii depline a tuturor faptelor, a tuturor evoluţiilor istorice. Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr. Încercările diverşilor autori, ale diverselor filozofii de a-l contracara pe Marx nu prea au dat rezultate. Depăşirea marxismului nu trece printr-o altă filozofie a istoriei, ci prin depăşirea conceptului însuşi de filozofie a istoriei. Marx a dat o filozofie a istoriei aproape perfectă, însă în mare măsură fictivă, tocmai fiindcă este o filozofie a istoriei.