Țeapa lui Descartes
Cînd se referă la capacitățile lor intuitive, oamenii vorbesc în primul rînd despre nas. „Am mirosit ceva!“ sau „Nasul meu nu mă înșală niciodată“ sînt expresiile cele mai comune care ne vin în minte pentru a le explica celorlalți presupusele noastre capacități legate de un presupus al șaselea simț. Sigur, „nasul“ din aceste discuții e unul metaforic, dar nu e totuși mai puțin curioasă această înclinație spre a defini ceva atît de impalpabil cum e intuiția, legîndu-l de vulgarul organ al mirosului. De ce nu ne referim, de pildă, la pipăit, un simț mult mai subtil și, cumva, mai nobil?
Dincolo de atare nedumerire, să-i spunem estetică, încrederea mea în intuiție și, chiar mai mult, în existența reală a unei capacități intuitive la om a fost dintotdeauna foarte limitată. Știu, nu e deloc de bonton să mărturisești așa ceva, dar nici să minți nu e frumos. Aș putea, cel mult, să încerc să mă explic, să îmi găsesc niște scuze. Dar nici măcar pe educație nu pot da vina pentru această atitudine personală: am crescut într-un mediu în care școala oficială din timpul regimului comunist, marxistă și ateistă, nu era privită cu prea multă încredere și în care mai ales femeile își justificau adeseori deciziile de viață prin argumentul instinctului lor presupus infailibil. Așadar, ocaziile de a înțelege importanța unui al șaselea simț nu mi-au lipsit, slavă Domnului. Sau poate că tocmai împotriva pletorei de circumstanțe, mai mult sau mai puțin comice, în care instinctul era invocat pentru a motiva decizii, atitudini, simpatii și antipatii, am simțit nevoia să mă revolt la un moment dat, atunci cînd am ajuns în situația de a hotărî singură cu capul meu? Nici nu cred că mai are importanță, cert e că, de foarte multă vreme deja, mi-am format reflexul de a respinge cu tenacitate așa-numita primă impresie pe care mi-o fac oamenii întîlniți în viață, în așteptarea răbdătoare a „adevăratei cunoașteri“, convinsă că această cunoaștere nu poate veni decît din exercițiul cît mai temeinic al rațiunii.
Totul a început în școala generală cu una dintre profele noastre de franceză, femeie distinsă și cultivată, pe care toți elevii o adorau, ba care mă mai și „curta“ intens fiindcă învățam bine și păream material facil pentru olimpiadă, dar în fața căreia, la primul contact, am simțit, fără să îmi pot explica de ce, că mi se face pielea de găină. Atunci s-a produs prima manifestare mai serioasă a ceea ce s-ar putea numi – în cazul improbabil în care chiar există – intuiția mea. Și tot atunci m-am supus – aproape la fel de instinctiv – primului exercițiu de exorcizare a intuiției. N-a fost ușor, să știți. Reacția inexplicabilă de dezgust pe care o încercam în prezența respectivei doamne s-a dovedit greu de controlat cu simple argumente raționale. Nu, nu era nimic legat de nas, din contra, nasul meu se simțea în rai, căci doamna folosea – lucru neobișnuit pe atunci – numai parfumuri fine, franțuzești. Și nici măcar cu pipăitul nu era vreo problemă, era suficient de bine crescută încît să nu se simtă obligată să mă mîngîie părintește pe obraz ca să își demonstreze simpatia. Problema mea aș zice că venea mai degrabă din zona stomacului, o simțeam ca pe un ghem de nervi în alertă, care se învîrtea amețitor creîndu-mi o stare de disconfort și nu părea să aibă nici o explicație în realitatea palpabilă. Era destul să o văd ca să se declanșeze. Inelele, eșarfa, pantofii impecabil asortați la restul ținutei, fața distinsă și mereu zîmbitoare, fardată cu gust, tot ceea ce mă încînta de obicei la alte persoane din jurul meu, la ea mă respingea și habar nu aveam de ce.
Din păcate sau poate din fericire, n-am avut cui să mă mărturisesc. Celelalte eleve erau fascinate de profa de franceză, mamele o țineau în mare stimă, băieții din clasă visau la ea în visele lor erotice, iar tații se înghesuiau la ședințele cu părinții la care își anunța și ea prezența. Cît despre profi, bărbații vedeau lucrurile în deplin consens cu tații și colegii noștri (de-aia bărbații mi s-au părut mereu mai de încredere în relațiile sociale, fiindcă au o chimie simplă și sînt, în general, mai ușor de înțeles), iar femeile, chiar dacă nu o iubeau neapărat, o simpatizau totuși, știind că, în caz de nevoie – o nuntă, un botez, o inspecție –, găseau întotdeauna la ea poșeta, cerceii sau fardurile „de firmă“ care le scoteau din belea. Antipatia față de profa de franceză părea nimic mai mult decît o „ciudățenie a minții mele“ și singura explicație cît de cît rațională pe care i‑o putusem găsi – interogîndu-mă îndelung și fără menajamente – nu putea fi legată decît de invidia feminină. Da, era stupid și chiar de-a dreptul impertinent să mă compar eu, o mucoasă de-a opta, cu ditamai profesoara, dar, se vede treaba, aveam organul invidiei (și, bonus, pe acela al comparației) monstruos de dezvoltat. Așa că, spre penitență, mi-am început, cu un extraordinar efort de voință, ceea ce pe atunci încă nu aflasem că Czeslaw Milosz a denumit, în Gîndirea captivă, ketman: ca să‑mi ascund repulsia instinctivă, mă purtam cu profa de franceză cît mai frumos cu putință, atît de frumos încît însăși maică-mea – care nu prea dispunea de parfum franțuzesc și pantofi asortați, e drept – devenise la un moment dat ușor invidioasă.
Totul a decurs pînă la urmă mulțumitor, deși franceza mea nu s-a îmbogățit atunci cine știe ce și nici la olimpiadă nu m-am ilustrat în mod deosebit. În anul următor am plecat la liceu și nu m-am mai gîndit la profa de franceză. Cu cîteva luni înainte de revoluție, mi-a ajuns la urechi că în fosta mea școală venise Securitatea să-i ancheteze pe profi, fiindcă spuneau bancuri cu Ceaușescu și discutau despre Europa Liberă în cancelarie. M-a impresionat, dar nu cine știe ce. Toți făceam asta și toți știam că ni s-ar fi putut întîmpla ceva rău, însă pînă atunci nu mai auzisem de oameni care să fi fost efectiv anchetați pentru o asemenea vină. Cu atît mai puțin niște profi. Am presupus, ca toată lumea, că or fi făcut ei ceva mai grav și de-aia.
Peste încă vreo cîțiva ani, deja studentă, m-am întîlnit întîmplător cu fosta mea profă de mate, un prototip feminin exact opus celei de franceză. Era la fel de îngălat îmbrăcată și ceva mai căruntă decît o știam, la fel de mizantroapă și la fel de scumpă la vorbă. Am întrebat-o ce mai e prin școală, ce a fost cu ancheta aia de la Securitate și, bineînțeles, ce mai face profa de franceză. Mi-a răspuns scurt și la obiect: „Dă-o dracului, ea ne-a turnat pe toți! Și era ultimul om pe care l-aș fi bănuit“.
Poate vă imaginați că, după acea discuție revelatoare, m-am umflat în pene de mîndrie sau măcar m-am simțit ușurată fiindcă repulsia mea căpătase o explicație. Sau poate vă închipuiți că de atunci am devenit adepta înflăcărată a intuiției. Sau că tot restul vieții mele de ființă adultă nu mi‑am mai luat nici o țeapă de acest fel. Nici vorbă, stimați cititori! Mi-am mai luat cel puțin o țeapă la fel de răsunătoare, în aproximativ aceleași condiții. Probabil îmi voi mai lua și altele. Probabil și cînd voi ajunge la adînci bătrînețe, iar bărbatul meu îmi va spune, pentru a suta oară, „Cînd ai judecat tu corect oamenii?“, tot nu voi avea prea multe argumente să-l contrazic. Dar nu renunț. Nu intenționez să abdic de la exercițiul rațiunii mele. Intuiția e un moft, rațiunea e singurul instrument fiabil. Pe ea te poți baza în aproape toate împrejurările. Și chiar dacă nu, atunci o țeapă luată pe mîna lui Descartes e întotdeauna mai onorabilă decît o vulgară fractură de „nas“. Așa îmi spune mie instinctul.
Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas 2019.
