Țeapa lui Descartes

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 839 din 19 - 25 martie 2020
Țeapa lui Descartes jpeg

Cînd se referă la capacitățile lor intuitive, oamenii vorbesc în primul rînd despre nas. „Am mirosit ceva!“ sau „Nasul meu nu mă înșală niciodată“ sînt expresiile cele mai comune care ne vin în minte pentru a le explica celorlalți presupusele noastre capacități legate de un presupus al șaselea simț. Sigur, „nasul“ din aceste discuții e unul metaforic, dar nu e totuși mai puțin curioasă această înclinație spre a defini ceva atît de impalpabil cum e intuiția, legîndu-l de vulgarul organ al mirosului. De ce nu ne referim, de pildă, la pipăit, un simț mult mai subtil și, cumva, mai nobil?

Dincolo de atare nedumerire, să-i spunem estetică, încrederea mea în intuiție și, chiar mai mult, în existența reală a unei capacități intuitive la om a fost dintotdeauna foarte limitată. Știu, nu e deloc de bonton să mărturisești așa ceva, dar nici să minți nu e frumos. Aș putea, cel mult, să încerc să mă explic, să îmi găsesc niște scuze. Dar nici măcar pe educație nu pot da vina pentru această atitudine personală: am crescut într-un mediu în care școala oficială din timpul regimului comunist, marxistă și ateistă, nu era privită cu prea multă încredere și în care mai ales femeile își justificau adeseori deciziile de viață prin argumentul instinctului lor presupus infailibil. Așadar, ocaziile de a înțelege importanța unui al șaselea simț nu mi-au lipsit, slavă Domnului. Sau poate că tocmai împotriva pletorei de circumstanțe, mai mult sau mai puțin comice, în care instinctul era invocat pentru a motiva decizii, atitudini, simpatii și antipatii, am simțit nevoia să mă revolt la un moment dat, atunci cînd am ajuns în situația de a hotărî singură cu capul meu? Nici nu cred că mai are importanță, cert e că, de foarte multă vreme deja, mi-am format reflexul de a respinge cu tenacitate așa-numita primă impresie pe care mi-o fac oamenii întîlniți în viață, în așteptarea răbdătoare a „adevăratei cunoașteri“, convinsă că această cunoaștere nu poate veni decît din exercițiul cît mai temeinic al rațiunii.

pagiii jos 2alexander roslin jpg jpeg

Totul a început în școala generală cu una dintre profele noastre de franceză, femeie distinsă și cultivată, pe care toți elevii o adorau, ba care mă mai și „curta“ intens fiindcă învățam bine și păream material facil pentru olimpiadă, dar în fața căreia, la primul contact, am simțit, fără să îmi pot explica de ce, că mi se face pielea de găină. Atunci s-a produs prima manifestare mai serioasă a ceea ce s-ar putea numi – în cazul improbabil în care chiar există – intuiția mea. Și tot atunci m-am supus – aproape la fel de instinctiv – primului exercițiu de exorcizare a intuiției. N-a fost ușor, să știți. Reacția inexplicabilă de dezgust pe care o încercam în prezența respectivei doamne s-a dovedit greu de controlat cu simple argumente raționale. Nu, nu era nimic legat de nas, din contra, nasul meu se simțea în rai, căci doamna folosea – lucru neobișnuit pe atunci – numai parfumuri fine, franțuzești. Și nici măcar cu pipăitul nu era vreo problemă, era suficient de bine crescută încît să nu se simtă obligată să mă mîngîie părintește pe obraz ca să își demonstreze simpatia. Problema mea aș zice că venea mai degrabă din zona stomacului, o simțeam ca pe un ghem de nervi în alertă, care se învîrtea amețitor creîndu-mi o stare de disconfort și nu părea să aibă nici o explicație în realitatea palpabilă. Era destul să o văd ca să se declanșeze. Inelele, eșarfa, pantofii impecabil asortați la restul ținutei, fața distinsă și mereu zîmbitoare, fardată cu gust, tot ceea ce mă încînta de obicei la alte persoane din jurul meu, la ea mă respingea și habar nu aveam de ce.

Din păcate sau poate din fericire, n-am avut cui să mă mărturisesc. Celelalte eleve erau fascinate de profa de franceză, mamele o țineau în mare stimă, băieții din clasă visau la ea în visele lor erotice, iar tații se înghesuiau la ședințele cu părinții la care își anunța și ea prezența.  Cît despre profi, bărbații vedeau lucrurile în deplin consens cu tații și colegii noștri (de-aia bărbații mi s-au părut mereu mai de încredere în relațiile sociale, fiindcă au o chimie simplă și sînt, în general, mai ușor de înțeles), iar femeile, chiar dacă nu o iubeau neapărat, o simpatizau totuși, știind că, în caz de nevoie – o nuntă, un botez, o inspecție –, găseau întotdeauna la ea poșeta, cerceii sau fardurile „de firmă“ care le scoteau din belea. Antipatia față de profa de franceză părea nimic mai mult decît o „ciudățenie a minții mele“ și singura explicație cît de cît rațională pe care i‑o putusem găsi – interogîndu-mă îndelung și fără menajamente –  nu putea fi legată decît de invidia feminină. Da, era stupid și chiar de-a dreptul impertinent să mă compar eu, o mucoasă de-a opta, cu ditamai profesoara, dar, se vede treaba, aveam organul invidiei (și, bonus, pe acela al comparației) monstruos de dezvoltat. Așa că, spre penitență, mi-am început, cu un extraordinar efort de voință, ceea ce pe atunci încă nu aflasem că Czeslaw Milosz a denumit, în Gîndirea captivă, ketman: ca să‑mi ascund repulsia instinctivă, mă purtam cu profa de franceză cît mai frumos cu putință, atît de frumos încît însăși maică-mea – care nu prea dispunea de parfum franțuzesc și pantofi asortați, e drept – devenise la un moment dat ușor invidioasă.

Totul a decurs pînă la urmă mulțumitor, deși franceza mea nu s-a îmbogățit atunci cine știe ce și nici la olimpiadă nu m-am ilustrat în mod deosebit. În anul următor am plecat la liceu și nu m-am mai gîndit la profa de franceză. Cu cîteva luni înainte de revoluție, mi-a ajuns la urechi că în fosta mea școală venise Securitatea să-i ancheteze pe profi, fiindcă spuneau bancuri cu Ceaușescu și discutau despre Europa Liberă în cancelarie. M-a impresionat, dar nu cine știe ce. Toți făceam asta și toți știam că ni s-ar fi putut întîmpla ceva rău, însă pînă atunci nu mai auzisem de oameni care să fi fost efectiv anchetați pentru o asemenea vină. Cu atît mai puțin niște profi. Am presupus, ca toată lumea, că or fi făcut ei ceva mai grav și de-aia.

Peste încă vreo cîțiva ani, deja studentă, m-am întîlnit întîmplător cu fosta mea profă de mate, un prototip feminin exact opus celei de franceză. Era la fel de îngălat îmbrăcată și ceva mai căruntă decît o știam, la fel de mizantroapă și la fel de scumpă la vorbă. Am întrebat-o ce mai e prin școală, ce a fost cu ancheta aia de la Securitate și, bineînțeles, ce mai face profa de franceză. Mi-a răspuns scurt și la obiect: „Dă-o dracului, ea ne-a turnat pe toți! Și era ultimul om pe care l-aș fi bănuit“.

Poate vă imaginați că, după acea discuție revelatoare, m-am umflat în pene de mîndrie sau măcar m-am simțit ușurată fiindcă repulsia mea căpătase o explicație. Sau poate vă închipuiți că de atunci am devenit adepta înflăcărată a intuiției. Sau că tot restul vieții mele de ființă adultă nu mi‑am mai luat nici o țeapă de acest fel. Nici vorbă, stimați cititori! Mi-am mai luat cel puțin o țeapă la fel de răsunătoare, în aproximativ aceleași condiții. Probabil îmi voi mai lua și altele. Probabil și cînd voi ajunge la adînci bătrînețe, iar bărbatul meu îmi va spune, pentru a suta oară, „Cînd ai judecat tu corect oamenii?“, tot nu voi avea prea multe argumente să-l contrazic. Dar nu renunț. Nu intenționez să abdic de la exercițiul rațiunii mele. Intuiția e un moft, rațiunea e singurul instrument fiabil. Pe ea te poți baza în aproape toate împrejurările. Și chiar dacă nu, atunci o țeapă luată pe mîna lui Descartes e întotdeauna mai onorabilă decît o vulgară fractură de „nas“.  Așa îmi spune mie instinctul.

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

Trump Israel EPA
Îi va da Trump undă verde lui Netahyahu pentru un război cu Iranul? Analist: „Ar însemna implicarea SUA în război, ori el a zis că aduce pacea”
Dacă Trump îi dă undă verde lui Netanyahu pentru un război cu Iranul, asta ar însemna o implicare directă a SUA în conflict, ceea ce vine în contradicție cu unul dintre pilonii campaniei electorale a republicanului, spune experta în relații internaționale Ioana Constantin Bercean.
racheta intercontinentala rubeja/ FOTO: defence.mgimo.ru
Putin mizează pe imagine amenințând cu o rachetă veche sub o denumire nouă. Specialiștii nu sunt impresionați
Racheta Oreșnik a Rusiei nu este atât de nouă precum susține Vladimir Putin.
Jorge Tamayo de la Harvard vorbeste despre AI la UBB jpg
Avertismentul unui economist de la Harvard cu privire la revoluția AI: „Un miliard de oameni trebuie să se recalifice în următorii 5 ani”
Jorge Tamayo, cadru didactic asociat la Universitatea Harvard, a vorbit în cadrul unei prelegeri la UBB despre impactul Inteligenței Artificiale asupra pieței muncii. Concluzia lui este că dacă nu vrem să ne pierdem slujba din cauza AI, va trebui să fim pregătiți să ne recalificăm din 3 în 3 ani.
bulgaria saracie jpg
Cum ne sărăcește statul doar ca să-și astupe propria incompetență. Profesor de economie: „Ne uităm ca și curca la lemne și nu înțelegem”
Românii sărăcesc într-un ritm accelerat din cauza inflației care e folosită de stat pentru a umple „găurile” bugetului. Economistul Radu Nechita explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, de ce statul și Banca Națională nu iau nicio măsură concretă pentru a stăvili creșterile de prețuri și inflația.
Ras Al Kaimach Sursa wikipedia jpg
Cele mai căutate vacanțe exotice de sărbători. După Dubai și Abu Dhabi, încă un emirat îi încântă pe români
Orientul Mijlociu a devenit tot mai accesibil în ultimii ani pentru românii aflați în căutarea destinațiilor exotice de vacanță. După Dubai și Abu Dhabi, și emiratul Ras Al Khaimach s-a numărat printre preferințele celor care au căutat sejururi de sărbători.
telefon public 0 jpeg
Strămoșii telefoanelor mobile, la mare căutare printre români. Cât au ajuns să coste după ce au fost abandonate
Vechile telefoane publice cu monedă, folosite până la apariția telefoanelor mobile, au ajuns din nou la mare căutare. De această dată, colecționarii sunt cei interesați de ele și sunt dispuși să bage mâna adânc în buzunar pentru a obține unul.
Foto 9  Ion Iliescu si Bill Clinton jpg
Povestea controversată a primului președinte din istoria României. Protejat al Anei Pauker, fiul de ilegalist școlit la Moscova, în luptele pentru putere cu Ceaușeștii
Ion Iliescu a fost primul președinte din istoria României. A avut o copilărie zbuciumată, a fost școlit în URSS, era protejat de Anna Pauker și a încercat să-l dea jos pe Ceaușescu cu cinci ani înainte de Revoluție. A avut două mandate ca președinte și două ca senator.
Comuna Nădrag  Foto Primăria Nădrag (1) jpg
Ciocanul din Nădrag, uzina metalurgică din Banat care stârnea zâmbete. Cum a dispărut brusc, după două secole
Înființată în urmă cu două secole, odată cu construcția primului furnal, uzina metalurgică din Nădrag a purtat începând din primii ani de comunism numele „Ciocanul”. A dispărut, definitiv, la sfârșitul anilor '90, când ultimii din cei aproape 2.000 de angajați ai săi au fost nevoiți să o părăsească.
cfr cluj   rapid facebook jpg
Dramatism total în Gruia: Rapid smulge un punct în ultimul minut pe terenul lui CFR Cluj
Cu o victorie, ardelenii egalau la puncte liderul U Cluj.