Tainice relee

Prin clasa a șasea am început să-mi caut locuri în care să mă ascund, fie spații publice unde nu mă cunoștea nimeni, ceea ce însemna că există șanse minime pentru un contact social dialogal, fie locuri unde chiar puteam fi absolut singur. Asta implica o muncă serioasă de cercetare, dar și exerciții peripatetice care mă purtau în cele mai stranii locuri din București: subsolurile caselor demolate, muzee, teatre, zone pustii din parcuri, case bîntuite sau magazine părăsite. Asta pînă cînd am descoperit bibliotecile: nu mi-a plăcut niciodată să citesc în aer liber. Urăsc cititul în natură. Urăsc natura, de altfel. Mi-aș dori să trăiesc într-un cabinet de curiozități. Dar să revin la biblioteci: la început a fost biblioteca de cartier, „George Coșbuc“, de pe strada Radului, o căsuță cu o masă acoperită cu un lințoliu alb, apretat, unde puteai să stai cît vrei să citești, dar puteai să și împrumuți. Era liniște, nu prea treceau mașini și întreaga stradă era datoare unei alte epoci: se înșirau de-a lungul ei case bătrînești, iar la fiecare cîteva zeci de metri în fața curților răsărea cîte o pompă de apă. Nu departe de bibliotecă încă funcționa o fabrică de pîine și-mi amintesc foarte limpede cum puteam atunci să halesc o pîine rotundă, fierbinte, apoi să beau apă de la pompă, înainte să intru în bibliotecă. Acolo am ras triada generației mele: Michel Zévaco, Alexandre Dumas și Ioan Dan. Am început tot atunci să petrec din ce în ce mai mult timp în casa bunicilor, care mă lăsau, după lecții, să citesc două ore înainte să plec la școală, așa că mi-am extins lecturile înspre zona literaturii sovietice, din care se găseau destule cărți în biblioteca lor cu geam dublu: Fadeev, cu Tînăra gardă și Cei nouăsprezece, Arkadii Gaidar cu Timur și echipa sa, dar și Gorki, Mama și Copilăria. Mergeam spre școală cu ochii-n pămînt, imaginîndu-mă într-una dintre cărțile pe care le citeam, de regulă în postura de deus ex machina, tînăr aviator sovietic care salvează o fată neapărat brunetă, cu părul cîrlionțat. Viața „reală” îmi părea săracă și meschină, abia așteptam să ajung din nou în fotoliul galben din sufragerie, sau să scormonesc prin biblioteca bunicilor cu volume pe două, ba chiar trei rînduri.

Am descoperit apoi biblioteca liceului „Spiru Haret”, unde mă refugiam cînd chiuleam, profitînd de bunăvoința unei bibliotecare foarte amabile. Mi-am extins lecturile, haotic, bineînțeles: îmi amintesc cum am citit în două săptămîni, în paralel, Un veac de singurătate și Dinastia Sunderland-Beauclair. În clasa a noua am citit, tot de la bibliotecă, Romanul adolescentului miop, așa că mi-am propus să dorm cît mai puțin și să citesc cît mai mult, lucru care a condus la o anorexie pe care acum mă mir că n-a observat-o nimeni din jur. Mi-era scîrbă de mîncare, însă o foame nemaipomenită de citit: îmbinam Eliade cu Cioran cu Baudelaire cu Rabelais cu Sábato cu Márquez cu... Tot atunci am citit – cu o încîntare care a început să mă nedumerească încă din facultate, Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, lucru ce a dus și la primul articol de critică literară, publicat în revista liceului, Vlăstarul.

Curînd am epuizat biblioteca liceului și am început să întind antenele spre bibliotecile publice din oraș – vinerea a devenit ziua mea de Odisee livrescă: plecam de la liceu pe Calderon și mă opream mai întîi la biblioteca „I.L. Caragiale“, de pe Masaryk, de unde-mi împrumutam cele trei titluri regulamentare, apoi o coteam spre Enescu, traversam bulevardul și mă afundam în „Sadoveanu“, actualmente Biblioteca Metropolitană, unde citeam ascultînd muzică la pick-up. Acolo am descoperit secțiunea de critică și teorie literară, care mi-a oferit iluzia unor descoperiri epocale (anulate pe la vîrsta de 35 de ani prin praxis-ul literaturii). Sîmbăta mi-o petreceam la Biblioteca Națională, de pe Ion Ghica colț cu Doamnei, în centrul vechi, care atunci nu era centrul vechi, ci încă zona unde mergeam în copilărie cu mama să căutăm fermoare și nasturi. Era o clădire impresionantă – fost Palat al Bursei –, friguroasă și întunecată, dar îmi plăcea să uit de mine acolo, la sala de lectură, întreaga zi de sîmbătă, pentru ca seara să merg la Teatrul Mic, întotdeauna Teatrul Mic. Cîteodată nici nu citeam: aveam bani doar pentru o cafea de la automat, cu care mă încălzeam, și stăteam la masă cu ochii într-o carte, dar mă aflam de fapt foarte departe. Așa mi s-a întîmplat cu Muntele vrăjit, pe care l-am citit acolo timp de cîteva luni, pentru că mi-a fost foarte greu să trec o vreme de numele Hans Castorp. Era o calitate magică legată de acel nume, care declanșa în mine o fugă neîntîrziată. Același efect, însă calitativ diferit, l-a avut asupra mea Clavdia Chauchat, a cărei lascivitate maladivă mi-a oferit pentru prima oară atingerea perversiunii. Tot acolo am citit, cînd a fost achiziționat de bibliotecă și am reușit să mi-l programez, Jurnalul lui Mihai Sebastian, tot acolo primul Orbitor, dar și René Char, Paul Éluard și Henri Michaux. Era ceva în sala aceea înaltă de lectură ce părea să îndeplinească rolul unei antene care amplifica impresia acestor lecturi asupra unui creier tînăr și, îmi dau seama acum, destul de chinuit.

Cînd am ajuns la facultate am părăsit Biblioteca Națională, pentru că același rol de amplificare îl juca acum splendida sală de lectură de la Litere, căreia îi adăugam pe cea de la împrumut. Acolo am citit postumele eminesciene și, ajutat de anticariatul de la subsol, am descoperit scriitori pe care-i țin captivi și acum într-un colț sacru al creierului (Botta, Paul Georgescu). Suplimentam acum biblioteca, mai bogată decît tot ce cunoscusem, cu cele de la British Council, de la Institutul Goethe și de la Institutul Francez: atunci am citit cărțile care mi-au format definitiv gustul literar și artistic – Versetele satanice, Toba de tinichea, Lumea văzută de Garp, Lanark și, cu voia dumneavoastră, un superb album Max Ernst. Tot atunci i-am descoperit pe Freud și Jung și am devenit iremediabil atras de alchimie și de „pulsiunea de moarte” ca expresie a tendinței materiei organice de a reveni în stadiu mineral, de a-și găsi pacea. Și îmi dau seama acum că aceeași pace „anorganică” o căuta și copilul ăla din anii ’90 care bîntuia bibliotecile și hrubele pentru o oră de fantezie hrănită de tainicele relee ale bibliotecilor bucureștene. Căuta să uite de el.    

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Ultima carte publicată: romanul Abraxas, Editura Polirom, 2022.