Surse medievale pentru vocabularul injuriei
Cînd deunăzi, în ziarul Ziua , Gabriel Liiceanu a fost în mod ridicol ponegrit, cineva a reacţionat în presă, declarînd că filozoful nu merita o asemenea ofensă. Dar a spune asta înseamnă să intri în vorbă cu calomniatorii, să le dai atenţie, să transformi o mizerie inconsistentă în "dezbatere". În ce mă priveşte, eu cred că noi, noi toţi - în spaţiul şi viaţa noastră publice - nu merităm să ni se tot toarne în urechi asemenea stupidităţi băloase. Cinismul neobosit cu care cîţiva gazetari specializaţi în batjocură, antrenaţi pentru răsturnarea sus-ului în jos, experţi în difuzarea de contra-realitate, ne "informează" e sufocant, ne subţiază stratul de ozon. Pînă de curînd îmi spuneam că, prin reţeta ei specifică, democraţia permite şi asemenea mlaştini iscate atunci cînd libertatea de expresie se cuplează cu lipsa de conştiinţă şi cu brambureala programatică a valorilor. Dar am citit de curînd o prezentare a procesului lui Meister Eckhart, la începutul secolului al XIV-lea, şi mi s-a luat o piatră de pe inimă: nu democraţia, în sine, e de vină. Un proces de erezie Autoritate dominicană a vremii, Meister Eckhart îşi merita de două ori titlul. O dată ca magistru: mînuind cu virtuozitate creatoare instrumentele scolasticii, el este al doilea teolog, după Toma din Aquino, trimis de dominicani să predea la Sorbona. Dar denumirea trimite mai cu seamă la calitatea lui de maestru spiritual, de predicator în faţa celor locuiţi de ardoare religioasă. Una dintre temele predicaţiei lui Eckhart era sensul metafizic al sărăciei. "Sărăcia în Duh" reunea, pentru el, două calităţi concordante, pe care trebuie să le atingă sufletul: detaşarea şi vidul. Pentru a deveni capabil de uniune cu Unul, sufletul trebuie să devină liber, detaşat de orice legături; şi trebuie să devină gol, să iasă din sine, să elibereze de sine locul interior pentru ca acolo să poată intra sau să se poată revărsa Dumnezeu. Eckhart amendează astfel, implicit, spiritualitatea posesivă a unora dintre ascultătorii săi, pentru care experienţa mistică constă într-o cuprindere a divinului în intimitatea sufletului, dobîndită prin merite ascetice. Într-un elan radical, mistica lui Eckhart urcă dincolo de zona oricărui ataşament. "Săracul în Duh" nu posedă nimic, nici merite, nici măcar locul interior golit, nici pe Cel aşteptat să se reverse în el. Dumnezeu e Unul în sufletul "uniform" cu Unul. Cam acesta era nivelul de sărăcie predicat de Eckhart celor "simpli" şi neînvăţaţi. Iar discursul lui a deranjat oameni ai Bisericii aflaţi în neregulă cu nivele mult mai pedestre ale sărăciei. Aşa încît lui Eckhart i s-a intentat un proces de erezie, tranformat apoi în procedură de cenzură. Dincolo de cauzele care au iscat procesul - interese politice, conflict doctrinar între dominicani şi franciscani -, modul cum a fost condamnat Eckhart este (întunecat) emblematic. Papa Ioan al XXII-lea, care semnează, în 1329, Bula de condamnare In agro dominico, era faimos pentru pofta de putere şi cupiditatea lui. I se spunea "papa Midas". Vîna cu încrîncenare ereziile şi mai cu seamă doctrinele care insistau asupra sărăciei evanghelice. Aşa încît nu atît teologul Eckhart va fi condamnat, cît predicatorul care pusese în minţile oamenilor "neavizaţi" ideea sărăciei radicale. Textul propriu-zis al Bulei, stabilit de teologi, selecţionează şi califică articolele incriminate într-un limbaj sec, de specialitate. Dar nu acest document va fi citit din amvon în toate bisericile ţinuturilor unde predicase Eckhart, ci preambulul documentului, piesă retorică înăbuşitoare, colecţie ruşinoasă de metafore ale defăimării. Se spune acolo, printre altele: "acest individ, rătăcit de eroare, a înfăţişat numeroase teze împotriva adevărului luminos al credinţei, răspîndind în ogorul Bisericii spinii şi buruienile ca să facă să crească ciulini ai urîciunii şi mărăcini... înaintea oamenilor simpli". E un verdict pontifical perfid, observă Kurt Ruh, căci îl acuză pe Eckhart de voinţa de a răspîndi erezii. Incriminarea stă în contradicţie chiar cu textul Bulei, care nu depistează erezie, ca să nu mai vorbim de faptul că numeroşii cercetători actuali ai operei eckhartiene arată deplina ei ortodoxie. Neajunsurile democraţiei Dar ce apropiată ne pare această tehnică a defăimării de cele folosite astăzi! În fond, inventarul calomniei, sortimentele minciunii şi tipologia ponegririi sînt teribil de sărace, robesc previzibil sub scopuri stăvezii. De asta se aseamănă. Nu am să-i fac gazetarului de la Ziua onoarea de a socoti că s-a inspirat din metode medievale; cum nici lui tov. Bondrea nu-i voi face cinstea să cred că a plagiat preambulul pontifical cînd declara că "buruiana Pleşu" trebuie smulsă din ogorul culturii româneşti. Dar să zicem că, în virtutea principiilor democraţiei, Ziua e liberă să producă smog, după tehnici moştenite nu de la medievali, ci de la aparatul de securitate şi partid. Dacă nu conştiinţa proprie şi onoarea meseriei, ce l-ar putea împiedica pe un gazetar să monteze, obstinat, penibile piese de ponegrire? Poate atitudinea colegilor de breaslă, reacţia asociaţiilor de ziarişti? Poate opinia publică, pe care vrea s-o ducă grosolan de nas? Altfel stau însă lucrurile cînd e vorba despre instituţii care administrează bani publici. Aici, pentru nereguli şi absurdităţi, funcţionarii trebuie (ar trebui) să dea seamă în faţa unor organe de control şi, pînă la urmă, în faţa populaţiei căreia îi gestionează banii. Am mai scris despre modul în care Dr. Radu Bercea a fost demis de la conducerea Institutului de Studii Orientale "Sergiu Al-George", prin hotărîrea Primăriei Bucureşti, care finanţează Institutul. I s-au reproşat ceva insuficienţe administrative - infime faţă de ce se întîmplă aiurea şi datorate, în mare parte, birocraţiei generale - pe lîngă faptul că performanţele Institutului nu sînt spectaculoase (deşi ele erau departe de a fi neînsemnate). Modul cum a fost demis este însă plin de crase nereguli, iar Radu Bercea a dat în judecată primăria. Dar probabil că, în avîntul lor, funcţionarii municipali nu s-au mai putut opri din drum: l-au dat pe Radu Bercea afară chiar din Institut. Au hotărît că el nu poate fi cercetător în indianistică la Institutul pe care l-a condus de la înfiinţare, în 1990; că unul care a tradus şi comentat Upanişade, a făcut o teză de doctorat în domeniul filozofiei indiene, a fost elevul lui Sergiu Al-George, nu-şi are locul într-un Institut de Studii Orientale. Tot omul îşi dă seama că funcţionarul public nu are autoritate în orientalistică şi că neregulile comise de forul bugetar sînt mult mai mari decît cele invocate pentru demitere. Ce mai aşteaptă decidenţii acestei gafe grosolane ca să-şi dea demisia? Au ei oare măcar disponibilitatea de a-şi amenda poziţia, luînd seama la avizul specialiştilor? Nici vorbă! Revistele 22 şi Adevărul literar au publicat, în ianuarie, protestul semnat de peste 120 de universitari, cercetători şi oameni de cultură - printre ei nume consacrate în ştiinţele umane - împotriva tratamentului aplicat colegului lor, căruia îi preţuiesc competenţa, lucrările, prezenţa în spaţiul academic. Înainte de a-l da afară, funcţionarii primăriei nu s-au sinchisit să ceară, aşa cum prevede legea, avizul unei comisii de specialişti. "Avizul" a trebuit să devină protest; şi nu să fie solicitat, ci găzduit în presă. Ce aşteaptă funcţionarii primăriei ca să ia act de acest aviz devenit public? Cum răspund ei pentru prejudiciul adus unui cercetător? Cum sînt traşi la răspundere pentru văduvirea institutului de cercetătorii cei mai competenţi şi productivi (căci, după Radu Bercea, Dr. Luminiţa Munteanu şi Dr. Andrei Cornea l-au părăsit, la rîndul lor)? Cum sînt penalizaţi funcţionarii culturali ai primăriei fiindcă nesocotesc flagrant statutul cercetării ştiinţifice? În nici un fel! Fără chef să ţină seama de avizul mediului de specialitate, fără reacţie la semnalele venite din presă, ei nu par să cunoască dialogul public, responsabilitatea, obligaţia unei instituţii de a comunica cu cei care o plătesc. Dacă îndurăm neajunsurile inerente democraţiei - precum libertatea deviată de expresie -, e drept să pretindem şi beneficiile regimului democratic - de care ne lipsesc, printre alţii, activiştii culturali de la primăria Bucureştilor.
