Stat mic, probleme uriaşe

Într-una dintre ultimele zile ale lui decembrie 2003, într-un interviu dat la Chişinău, preşedintele Republicii Moldova - Vladimir Voronin - aducea critici de o duritate fără precedent (pînă atunci) la adresa vecinului din Vest. Mesajul era cu atît mai surprinzător cu cît dl Voronin ameninţa cu instanţele internaţionale, în faţa cărora - susţinea domnia sa - România ar trebui trasă la răspundere, în calitatea ei de "ultim imperiu care mai există în Europa"! Această declaraţie trăda mai mult decît un complex de legitimitate (politică şi statală) al liderului de la Chişinău. Chiar şi pentru un şef de stat ale cărui legături cu "Europa" erau fragile (şi au rămas la fel), această ameninţare avea un substrat mai acut. Nu despre pericole româneşti la adresa Republicii Moldova era vorba acolo, ci despre dorinţa României de a deveni membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Era, simplu spus, un şantaj cu Europa. Dat fiind că printre condiţiile accederii erau şi relaţiile bune cu vecinii, dl Voronin dorea pur şi simplu să semnaleze că, în opinia sa, Bucureştiul rămîne restant la acest capitol. Şi că domnia sa poate împrăştia mai departe propria versiune asupra realităţii (este ceea ce dl Voronin a făcut din plin în anul 2007, în întîlniri cu oficiali UE sau NATO). Această bizară comportare a liderului Voronin nu-şi are explicaţia în apartenenţa sa politică şi nici nu este legată de o anume administraţie la Bucureşti. După minicriza din 2003, relaţiile din anii următori au involuat - cu excepţia unei singure ocazii (şi aceea premeditată bilateral, pentru presă): în 2005, cînd, la un festival al vinului, preşedinţii Băsescu şi Voronin au ciocnit, într-o piaţă din centrul Bucureştiului, cîte un pahar cu vin adus de peste Prut. Gestul era menit a încuraja prezenţa produselor din Republica Moldova pe piaţa românească - o prezenţă care, acum, cînd acest text vede lumina tiparului, rămîne cu totul modestă. Aveam să aflu ulterior că preşedintele Voronin a regretat acel moment şi şi-a pus întrebarea dacă astfel de gesturi, în relaţia cu România, nu cumva au determinat oficialităţile ruseşti să boicoteze vinurile ieşite dintre Prut şi Nistru. Indiferent de regretele dlui Voronin, cert este că în anii următori (pînă în 2008), Republica Moldova a fost supusă, dinspre Moscova, la un veritabil şantaj al vinului - care nu se rezuma la vin, ci viza cîteva produse din Republica Moldova în faţa cărora piaţa rusească - largă şi, deseori, îngăduitoare - a fost închisă. Aşadar: prins el însuşi între un şantaj cu Europa la care supune Bucureştiul şi un şantaj economic la care este supus de Moscova, regimul Voronin joacă pe o coardă foarte întinsă. Principalele sale obiective, acum (dar nu neapărat în această ordine), sînt: 1) rămînerea la putere (nu-i vorba numai de un om, ci despre un întreg sistem, cu oamenii săi şi cu politicile sale de guvernare); 2) disocierea, sub orice formă, de România; 3) revigorarea relaţiilor cu Rusia lui Vladimir Putin prin reglementarea conflictului transnistrean. Analizez, în cele ce urmează, fiecare dintre aceste idei. Nimic mai mult decît puterea Vladimir Voronin a avut şansa (politic, vorbind) ca predecesorii săi să confunde democratizarea Republicii cu bunăstarea cetăţenilor. Din păcate, un popor nu trăieşte numai cu libertate - drept care, chiar şi într-un stat considerat a fi unul dintre cele mai sărace din Europa, mulţi cetăţeni cred că viaţa lor e mai bună azi decît era acum un deceniu. Regimul Voronin nu este decît copia - periferică - a regimului moscovit al lui Vladimir Putin. Aceeaşi importanţă dată presei controlate de stat - alături de obişnuitele şicane (mai puţin contondente decît în Rusia, totuşi) faţă de presa independentă. Şi nu numai presa locală neînregimentată a avut de suferit, ci şi presa de expresie română în genere - vezi tergiversarea reglementării licenţei pentru posturile ce preluau jurnalele TVR-Bucureşti. Ca şi la Moscova, aceeaşi preocupare de a menţine dezbinarea adversarilor - şi, din acest punct de vedere, agenţii de influenţă voroninieni sînt foarte imaginativi: vezi starea de neinvidiat a opoziţiei de la Chişinău, măcinată de o cronică dihonie internă, fără îndoială prefabricată. Ca unul specializat în propaganda regimurilor leniniste, nu mă pot împiedica să cred că această eternă bănuială a fiecăruia pentru fiecare este întreţinută voit. Totodată, regimul Voronin a modificat şi legea electorală, astfel încît alianţele (care i-ar putea fi potrivnice) să aibă "ştacheta" electorală fixată mai sus decît ar spera ele să obţină. În plus, regimul Voronin este foarte harnic (şi probabil că va fi tot mai mult, în lunile ce urmează) în sabotarea primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă, pe care nu-l controlează. Inclusiv dosarul relaţiilor dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană este, pentru echipa Voronin, tot unul de interes electoral. Şi este de presupus că pînă şi recentul semnal încurajator dat (la începutul lui octombrie a.c.) de la Bruxelles privind negocierea unui nou parteneriat bilateral va fi folosit de regimul la putere pentru a astupa gura opoziţiei în perspectiva alegerilor din martie 2009. Mai nimic despre România Faptul (real, în opinia mea) că Vladimir Voronin are periodice pusee de românofobie nu explică întreaga ecuaţie. Deşi este evident (în primul rînd pentru locuitorii Republicii Moldova) că semnarea unei convenţii privind micul trafic de frontieră ar fi un prim pas ce chiar poate fi făcut (cu atît mai necesar cu cît familii întregi din stînga Prutului îşi îmbunătăţeau veniturile prin activităţi de mic comerţ în România), regimul Voronin insistă pe semnarea unui tratat politic de bază şi a unui acord de frontieră - deşi nici un oficial de la Bucureşti n-a pus sub semnul dubiului nici suveranitatea şi nici graniţele statului vecin. Cel ce pune în discuţie, periodic, moştenirea comună a celor două state este tocmai dl Voronin. Demonstrarea existenţei unei "limbi moldoveneşti" a devenit o marotă pentru regimul său. La fel, încercările de separare a istoriei comune. Intelectualii locali care contrazic aceste perspective nu sînt priviţi cu ochi buni de autorităţi, iar cei care le acceptă sînt încurajaţi şi răsplătiţi. În interpretarea regimului Voronin, cetăţenii Republicii Moldova ar fi votat deja împotriva unirii cu România - este vorba de alegerile parlamentare din 27 februarie 1994 şi de referendumul din 6 martie acelaşi an, cînd ideea independenţei republicii a obţinut cca 90% dintre voturile exprimate. Nu contează că unirea cu Republica Moldova nu a figurat niciodată în ultimii 18 ani pe agenda politică a puterii de la Bucureşti. Vladimir Voronin pare a avea nevoie de un pericol românesc şi, în lipsa lui, îl inventează. Ce s-a întîmplat în cursul anului 2007 probează această tactică: noi acuze de "imperialism" aduse statului român, cînd acesta a cerut deschiderea de noi consulate (la Cahul şi Bălţi, în condiţiile în care consulatul de la Chişinău era depăşit de cerere); semnale descurajante date ambasadorului român la Chişinău; "vînarea" mediatică a unui consul român (inclusiv cu instrumentar propriu serviciilor speciale) şi lansarea unor acuzaţii nedovedite vreodată; expulzarea a doi diplomaţi români; şicane la frontieră pentru grupuri de turişti din România; intimidarea clerului ortodox care se declară apropiat Patriarhiei de la Bucureşti; încercarea de a împiedica vizita pe care ministrul român de Externe a făcut-o în decembrie trecut la noul consulat al României din Chişinău; şi, mai grav decît toate, ameninţările periodice pe care le-au primit, pe telefoanele private, membri ai corpului diplomatic român în Republica Moldova (nerevendicate, bineînţeles, de autorităţi, dar nici investigate de acestea). Din păcate, Bucureştiul are propriile inabilităţi - vezi retorica unor parlamentari români sau unele declaraţii ale preşedintelui Băsescu (precum cea din seara de Revelion a anului trecut). Toate acestea servesc drept "argumente" liderului de la Chişinău pentru "pericolul" invocat. Cum între preşedinţii Băsescu şi Voronin este o lipsă de empatie evidentă, este posibil ca anul 2009 (an cu alegeri în cele două state) să mai aducă reacţii de acest fel şi acuze de rigoare. În fine, trebuie spus că gesturile românofobe ale autorităţilor de la Chişinău au avut, la noi, şi un efect surpriză: ca ministru, în cîteva rînduri am fost întrebat (în medii intelectuale din Bucureşti, dar nu numai) dacă nu cumva România a greşit atunci cînd a recunoscut Republica Moldova sub acest nume - fapt ce duce, uneori, la confuzii, mai ales în presa externă, unde ţara vecină apare tot mai des drept Moldova. Sub impresia strădaniei dlui Voronin de a inventa o istorie şi o limbă sau de a schimba imnul şi drapelul naţional, dar şi sub impresia recentului diferend dintre Grecia şi FYROM, s-ar putea ca tot mai mulţi români să-şi pună această întrebare. Transnistria - adică Rusia Conflictul dintre Chişinău şi Tiraspol (capitala auto-proclamatei "republici transnistrene") este, în momentul de faţă, principala pîrghie prin care Rusia încearcă menţinerea Republica Moldova în sfera sa de control. Faptul că în stînga Nistrului se află 12 000 de soldaţi ruşi este doar consecinţa acestei stări conflictuale întreţinute. Cred că nu e loc de vreo iluzie aici: Rusia însăşi are nevoie de acest diferend şi, totodată, vrea să acţioneze ca un mediator privilegiat (în fapt, chiar singurul mediator!) între Vladimir Voronin şi Igor Smirnov. Această dorinţă rusească (a unui format trilateral de discuţii, în care să fie prinse numai Moscova, Chişinăul şi Tiraspolul) este cu totul incompatibilă cu formatul 5+2 sugerat de comunitatea internaţională (adică Republia Moldova şi zona transnistreană ca părţi, Rusia, Ucraina şi OSCE ca mediatori, plus SUA şi UE ca observatori). Declarativ, Rusia sprijină "integritatea teritorială" a Republicii Moldova - dar rămîne de văzut dacă această "integritate" serveşte într-adevăr interesele vitale ale Chişinăului, inclusiv apropierea în literă şi spirit de Uniunea Europeană. Din 1992 şi pînă astăzi, războiul - cald sau rece - dintre Chişinău şi Tiraspol nu a făcut altceva decît să amîne sine die un real proiect politic pro-european al Moldovei. Şi, în paralel, a consfinţit prezenţa Rusiei în zonă. Din păcate, nu sînt semne că regimul Voronin vrea să modifice această stare de fapt. Dosarul transnistrean are, în prezent, trei variante de soluţionare. Prima aparţine oficialilor de la Chişinău care, pînă de curînd, ofereau o "largă autonomie" rusofonilor din regiunea separatistă. A doua variantă aparţine autorevendicatelor autorităţi de la Tiraspol, care cer completa independenţă, precum şi recunoaşterea acesteia de către Moscova (Smirnov citează în mod curent cazurile Osetiei de Sud şi Abhaziei, pe care le vede similare cu propria cauză - drept care după, o întîlnire cu Dimitri Medvedev, la începutul lui septembrie a.c., a făcut, trei săptămîni mai tîrziu, o vizită "de documentare" în Abhazia). Cea de-a treia soluţie oferită - şi cea mai elaborată dintre ele - vine de la Moscova. În anul 2003, deputatul rus Dimitri Kozak a oferit un plan care, de atunci, îi poartă numele; recent, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, l-a adus din nou în discuţie. În mare, planul prevede garantarea "integrităţii" Republicii Moldova cu preţul "federalizării" sale (cu Transnistria ca parte componentă, dar aceasta avînd drept de veto în privinţa politicii interne şi externe a statului - cu cele ce derivă de aici, uşor de imaginat), cu menţinerea pe mai departe a trupelor ruseşti ca "forţă de pace", cu acordarea statutului de limbă oficială limbii ruse (alături de "limba moldovenească") şi cu angajamentul Chişinăului că nu va face nici un pas spre NATO. Pe scurt, în momentul de faţă Rusia nu are nici un interes în desprinderea Transnistriei de Republica Moldova - tocmai pentru că existenţa Transnistriei, acolo unde ea este acum, reprezintă garanţia cea mai bună că Republica Moldova nu se va apropia nici (militar) de Occident, şi nici (politic sau economic) de România. În ultimii doi ani, s-a vorbit deseori despre un posibil acord secret între Chişinău şi Moscova privind Transnistria; recentul război din Georgia şi declaraţiile ruseşti privind interesele Moscovei în "vecinătatea imediată" au sporit bănuiala. De fapt, un astfel de "acord secret" nici nu e necesar. Fără adversar în plan intern (cu un Iurie Roşca făcînd, acum, un joc pe care numai el îl înţelege şi cu un Chirtoacă lipsit de un partid în spatele său, deocamdată), cu un adversar inventat spre Vest (anume România), şi cu un vecin la Est (Ucraina) în care fiecare criză aduce şi mai aproape de ceafă răsuflarea ursului rusesc, este cu totul posibil ca actuala putere de la Chişinău să vină - în pregătirea alegerilor din 2009 - cu un aşa-zis "proiect propriu" de rezolvare a conflictului transnistrean, dar care să fie de conivenţă cu Moscova şi care să preia multe dintre datele planului Kozak. Pentru păstrarea puterii, regimul Voronin pare a fi dispus să facă mari concesii - şi în raport cu Tiraspolul, şi în raport cu Moscova. În momentul de faţă, dincolo de aspectul pur politic (cantonat în sintagma "integrităţii" statale), la Chişinău nu are propriu-zis loc o discuţie despre locul şi rolul Transnistriei în viitorul Republicii Moldova. Desigur, este riscant, pentru orice forţă politică, să exprime în cuvinte clare o asemenea dilemă. Şi totuşi, pînă ce ea nu va fi abordată frontal, Republica Moldova nu va avea de ales între variante bune sau rele ale propriului viitor - ci va fi obligată să aleagă, pe mai departe, între grîul puţin al răului mai mic şi neghina deasă a răului mai mare.