Spre normalitate, prin descentralizare

Am adresat cîteva întrebări legate de identitatea şi dezvoltarea regională unor specialişti din cîteva zone ale ţării, care activează în domenii preocupate, din diverse perspective, de cele două concepte studiate: 

1. Cum percepeţi funcţionalitatea actuală şi de perspectivă a regiunilor de dezvoltare, a Agenţiilor şi Consiliilor de Dezvoltare Regională? 

2. Care este rolul culturii (etnice, religioase, profesionale, civice) şi al fenomenelor identitare în dezvoltarea regională? 

3. Ce teme noi credeţi că ar fi util să fie aduse în discuţia publică, în mai mare măsură, în spaţiul acestei dezbateri?

Stelian BRAD

1. Funcţionalitatea unei regiuni de dezvoltare depinde, pe de o parte, de convergenţa strategiilor, a politicilor şi a proiectelor promovate de structurile regionale şi locale responsabile cu dezvoltarea regională, precum şi de autoritatea lor în a decide asupra unui buget regional pentru punerea acestora în practică. Personalizarea puternică a strategiilor pe nevoile regionale este un factor de eficacitate în atingerea obiectivelor de dezvoltare. Consiliile de Dezvoltare Regională sînt utile, fiind structuri de diseminare a obiectivelor locale în plan regional, cu premise favorabile pentru fundamentarea unor proiecte de anvergură şi impact la nivel regional. Modul de organizare actual şi autoritatea Consiliilor regionale se rezumă doar la o dimensiune consultativă, cu preponderenţă. Agenţiile de Dezvoltare Regională reprezintă astăzi, în România, cel mai important factor catalizator şi de sensibilizare a unei mase critice şi relevante de factori de decizie, în conştientizarea, iniţierea şi derularea proiectelor importante de dezvoltare regională. 

2. Atît cultura cît şi dimensiunile identitare reprezintă rădăcina şi liantul proiectelor majore de dezvoltare regională. Se spune că, dacă vrei să supui un popor, trebuie să cauţi să-i cunoşti valorile şi tradiţiile. În oglindă, dacă vrei să susţii dezvoltarea unui popor (sau a unei comunităţi), caută să-i valorizezi, în teme convergente, valorile, principiile şi credinţele comune. 

3. O temă importantă se referă la teoria alocării – proiecte sociale vs proiecte economice, la fel ca şi cea referitoare la inovaţia în plan social, pe fundalul unor evoluţii demografice şi structurale nefavorabile în România, ca un caz particular, precum şi în Uniunea Europeană, ca un caz general. 

Stelian Brad este prof. univ. în Ingineria şi Managementul inovării şi Managementul informaţiei în sisteme robotice. Recent a publicat cartea Complex System Design Technique: A Systematic Approach of Innovation in a Complex World (Editura Dacia, 2008).  

Mihai PASCARU

1. Funcţionalitatea actuală a regiunilor de dezvoltare este strict limitată prin chiar originea lor. Este ştiut faptul că regiunile de dezvoltare de la noi au fost create pentru a se putea implementa politica regională europeană în România. În alte ţări, regiunile de dezvoltare sînt şi administrative, conduse de un Consiliu Regional. La noi, Consiliul Regional, prin lege, este acum mai degrabă un supervizor decît un legiuitor. Sigur, de aici – o serie de limite, între care probabil şi defectuoasa atragere a resurselor europene, limite care ar putea fi depăşite prin transformarea regiunilor de dezvoltare în regiuni administrative.  

2. Într-o ţară organizată regional precum Franţa, expresia identitate regională a apărut la sfîrşitul anilor ’70, puţin după răspîndirea media în diferite regiuni, acestea, împreună cu politici comunicaţionale corespunzătoare, constituind deopotrivă un vector al identităţii şi al politicilor de dezvoltare. La noi, dacă, de pildă, se doreşte ca regiunile de dezvoltare să devină regiuni administrative, o minimă dotare a lor cu mijloace şi politici de comunicare centrate pe construirea unei noi identităţi trebuie făcută cu prioritate. Or, televiziunile noastre, de exemplu, prin programele lor regionale, susţin acum mai degrabă identitatea regiunilor istorice, decît pe cea a regiunilor de dezvoltare, la nivelul cărora se concentrează tot mai multe resurse care, pentru o bună valorificare, au nevoie de un elan identitar pe măsură.  

3.  Prima dintre teme cred că este urgenţa organizării pe regiuni a României. În mod normal, noul plan septenal european (2014-2020) n-ar mai trebui să ne prindă fără suprapunerea regiunilor de dezvoltare peste regiunile administrative, dacă vrem să avem un alt ritm al atragerii fondurilor europene în noua etapă de finanţare. O altă temă ar fi cea a scopului regionării, reflectat direct în profilul regiunilor. De exemplu, dacă regiunile trebuie să răspundă în primul rînd obiectivelor dezvoltării şi dacă, între aceste obiective, de pildă, prioritare sînt infrastructura şi cooperarea internaţională, de ce nu am avea nişte regiuni transcarpatice alături de regiuni apte să intre cu toate energiile şi suportul identitar specific în cooperarea transfrontalieră?  

Mihai Pascaru este prof. univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia, autor al lucrărilor Introducere în sociologia regională (Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005) şi Habitatul risipit de globalizare (Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007).  

Traian ROTARIU 

1-3. Regiunile actuale ale României, despre care se vorbeşte de obicei, inclusiv în contextul întrebărilor de faţă, sînt cele opt regiuni de dezvoltare, care au fost create în vederea aderării ţării la UE, pe baza criteriilor impuse de această entitate supranaţională, cu scopul de a corespunde unor obiective strict economice de dezvoltare. În cazul ţării noastre, ca şi al altora, aceste regiuni nu coincid şi nici nu se suprapun, decît parţial, cu unele regiuni istorice sau arii culturale tradiţionale. Fenomenul respectiv se explică prin faptul că aceste din urmă zone nu corespund criteriilor europene de regionalizare; de pildă, unele regiuni istorice de la noi sînt prea mici, iar altele prea mari. În aceste condiţii, a vorbi de o identificare a cetăţenilor cu noile regiuni de dezvoltare sau de o identitate regională (gîndindu-ne la noile regiuni) mi se pare un nonsens. De asemenea, nu cred că ar avea vreun rost o discuţie referitoare la felul în care au fost desenate cele opt regiuni (şi la numărul lor). Aceasta ar putea fi, eventual, o dezbatere foarte tehnică, între specialişti, dusă în jurul criteriilor folosite, dar nu o consider de mare utilitate, întrucît, odată adoptată o variantă şi intrată deja în structurile de analize statistice ale UE, ar fi un gest de neseriozitate ca ea să se schimbe mereu; şi nici nu cred că există o variantă net mai bună, dacă judecăm lucrurile doar prin prisma scopului acestei împărţiri. În ceea ce priveşte funcţionalitatea regiunilor actuale, consider că ea este diminuată (frînată şi chiar blocată, în anumite aspecte) de faptul că e vorba de nişte entităţi care nu au rangul de unităţi administrativ-teritoriale şi nici personalitate juridică. Şi cu aceasta ajungem la marea problemă a statului român, în domeniul aici discutat: cei care ne conduc destinele de peste două decenii n-au făcut nici cel mai mic efort pentru o descentralizare reală şi pentru creşterea autonomiei entităţilor locale. Iar identificarea cetăţenilor cu arealele istorice şi culturale în care trăiesc a fost mereu devalorizată şi descurajată, folosindu-se pretextul că reprezintă un pericol la unitatea statului român, dar derivînd, în fapt, din satisfacerea intereselor economice şi de putere, favorizate de un stat centralizat. Consider că orice soluţie reală de descentralizare este benefică. De pildă, s-ar putea pleca de la cele patru macroregiuni (cîtă lume a auzit de ele?), care acoperă oarecum marile regiuni istorice ale ţării, pentru a se constitui nişte organe decidente (de ce nu – parlamente regionale?) mai apropiate de cetăţeni şi de specificul regional. 

Traian Rotariu este profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, şeful Catedrei de Sociologie. Dintre cărţile publicate, cele mai recente sînt: Demografie şi sociologia populaţiei. Structuri şi procese demografice (Polirom, 2009) şi Studii demografice (Polirom, 2010).  

Corneliu IAȚU 

1. Regiunile de dezvoltare din România sînt o expresie a lipsei de voinţă politică în a face descentralizarea. Această frică de descentralizare – care, în opinia unora, ar însemna ceva negativ – persistă aproape istoric (încă din secolul al XIX-lea). Poate că este şi o percepţie greşită, atît a populaţiei cît şi a clasei politice, dar cei aproape 50 de ani de comunism ne-au marcat la fel cum au făcut-o bulele papale în cazul Bisericii Catolice. Despre ce funcţionalitate vorbim cînd aceste regiuni nu sînt unităţi administrative, nu au personalitate juridică şi nu au efecte decît în distribuirea unor fonduri europene prin intermediul unor proiecte? 

2. Aici, problema este mai complicată decît pare. În România, regiunile actuale de dezvoltare au fost delimitate pe baza vecinătăţii fără a ţine cont de „afinităţi“. La nivelul UE, se vorbeşte tot mai mult de identitate regională. O regiune perfectă (ca delimitare, funcţionalitate, omogenitate etc.) este cea în care populaţia este conştientă de această identitate regională. Populaţia are sentimentul că aparţine unui spaţiu cu care se confundă şi pe care îl reprezintă. La ora actuală, populaţia nu se identifică cu regiunea din care face parte pentru că nu există tradiţii istorice. Exemplul acelor „ţări“ (Lăpuşului, Oltului, Făgăraşului etc.) este un exemplu istoric de apropiere între un cadru geografic şi unul identitar. Această suprapunere funcţiona perfect. Ce înseamnă la ora actuală Regiunea de NV? Ce semnificaţie are? Nici una. 

3. România – clasa politică din România – trebuie să înţeleagă că, fără un nivel regional funcţional, descentralizarea este aproape imposibilă. Armonia teritorială nu se obţine prin centralism. Sînt trei paliere pe care trebuie mers, pentru a se face descentralizarea: politic (votul uninominal poate însemna un pas înainte), fiscal (utilizarea majoritară a impozitelor şi a taxelor colectate de autorităţile locale la nivel local fără a mai fi virate la centru decît într-o proporţie mică) şi administrativ (transformarea regiunilor în unităţi administrative cu acordarea de competenţe specifice). Dacă s-ar realiza această descentralizare, România ar intra în normalitate, iar rolul clasei politice s-ar diminua consistent ca influenţă, pentru că nu s-ar mai face alocarea de fonduri de la centru, în funcţie de afilierea politică etc. 

Prof. univ. dr. Corneliu Iaţu este directorul Departamentului de Geografie al Universităţii „Al. I. Cuza“, din Iaşi. Printre volume publicate: Atlasul statistico-geografic şi de amenajare a teritoriului judeţului Iaşi, coordonatori Corneliu Iaţu şi Ionel Muntele, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2009. 

anchetă realizată de Iaromira POPOVICI

N. red.: Tema săptămînii este discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România.