Spovedania unui analist
Dragă cititorule, dacă ai o cît de vagă idee despre numele meu, ai mai citit un text de-al meu sau m-ai văzut pe la televizor, atunci eşti victima mea. Mai exact, a malversaţiunilor pe care am început să le fac acum vreun an şi jumătate, în beneficiul propriei imagini. Probabil că e consolator să citeşti comentarii în care se spune că "analiştii naţiei" sînt plătiţi, pretind că se pricep la orice, ne mănîncă zilele şi aşa mai departe. Însă - recunoaşte - nu te aşteptai să dai piept chiar cu una dintre aceste fiare care prosperă pe seama propriei imagini. Dar cum fac ele să prospere? Păi, notorietatea noastră se transformă în autoritate, iar autoritatea poate fi la rîndul ei transmutată în beneficii materiale, dacă ştii ce să faci cu ea. Da, mărturisesc, m-a pus naiba să "mă fac" analist. Fac, probabil, parte dintr-o generaţie de tranziţie, fiindcă am ales să mă specializez într-un domeniu, spre deosebire de alţi analişti. Adică sînt analist media. După ce am făcut presă scrisă (de la cotidian quality la revistă pentru femei), televiziune şi Internet, timp de vreo 14 ani, m-am considerat suficient de stăpîn pe situaţie ca să-mi inventez o firmă de consultanţă care se joacă cu concepte noi de media şi le ameliorează pe cele vechi. Am învăţat să jonglez cu cifrele de audienţă şi tiraj şi am încercat să cresc în jurul meu un număr de colaboratori împreună cu care, uneori, semnez în presă. Şi, ceea ce e mai rău, îmi dau cu părerea despre aceste cifre. Şi ai ghicit că nu o fac numai ca să gust din dulcile şi imbecilele plăceri ale faimei. Am un mic business de comunicare, o firmă de consultanţă. E clar la ce-ţi serveşte, într-un astfel de business, o semnătură pusă sub un articol bine scris în Dilema veche ori în Adevărul sau un blog sub nume propriu pentru Internet. Lumea va înţelege, la un moment dat, că ai un grad de competenţă în domeniul respectiv şi te va căuta pentru proiecte profitabile. Circumstanţă atenuantă: pînă pe la 40 de ani, nu m-a interesat deloc cine sînt. Eram ziarist. Şefi, şedinţe, închideri de ediţie. Acum, bilanţul malversaţiunilor mele e clar pozitiv. Nu sînt o persoană cunoscută, dar am mai ales o specie de notorietate fantomatică pe Internet, prin intermediul blogului meu de la HotNews, citit de foştii mei colegi, plasaţi uneori în managementul unor grupuri masive de media româneşti sau străine. Am mai pus "sus", cum se zice pe Internet, un site de firmă, Comanescu.ro, unde public texte mai rare şi mai consistente, în engleză, interesante pentru potenţialii clienţi străini. La televiziuni mă duc rar, iar acolo strugurii sînt acri pentru mine, în primul rînd, fiindcă nu-mi dau cu presupusul despre politică sau fotbal. Emisiuni specializate de media, despre care vorbesc eu, nu prea există. În plus, nu sînt proprietatea nici unui imperiu de presă, a cărui televiziune să fie tentată să mă promoveze, deşi încercarea mea de a-mi păstra independenţa şi a colabora cu cît mai multe "grupuri de interese" mi-a atras numeroase acuzaţii că aş fi vîndut mai tuturor clienţilor mei. Ceea ce e adevărat, în sensul că am contracte cu ei, dar fals, în sensul că aici, de pildă, aş face ceva în folosul lor. Poftim: Jos, Patriciu, huo, Dilema veche! Acum mă crezi? În al doilea rînd, am întîlnit cîţiva moderatori imbecili, în cele vreo 20 de ori cît m-am dus la TV, iar emisiunile respective m-au lăsat cu impresia că am fost o povară pentru telespectatori şi, în acelaşi timp, mi-am alterat ceea ce se numeşte "brand-ul personal". Iar acum, cititorule, a sosit momentul să mă căiesc şi să te bucuri că mă căiesc. În principiu, dacă aş lua-o de la capăt, nu mi-aş mai spune "analist media", ci ceva gen "expert în comunicare", fiindcă genul proxim scoate din minţi pe destui, inclusiv, pe alocuri, pe tine şi pe mine. Majoritatea confraţilor mei, analiştii, n-au căutat şi o diferenţă specifică sau - dacă au avut-o la început - au renunţat la ea şi au vorbit despre orice au fost întrebaţi. Totuşi, nu mi-e ruşine să-mi construiesc un "brand personal", care în termeni tehnici se defineşte ca o imagine premeditată, nemincinoasă, dar vandabilă, a ta însuţi. Uneori, îmi vine cheful să scriu despre Balzac sau despre Dueliştii lui Conrad, dar asta mi-ar dilua percepţia oarecum publică. Ca să înţelegi de ce, dragă cititorule, o să închei cu o poveste care te unge pe suflet: am făcut un pas în lături acum vreun an şi ceva. Evenimentul zilei, ziarul de unde plecasem, mi-a propus să merg acasă la Irinel Columbeanu, care se afla pe culmea valului-scandalului cu emisiunea de pe B1 TV, bacalaureatul şi nunta Monicăi Gabor. Habar n-aveam cu ce se mănîncă exact cei doi, fiindcă nu pot să mă uit la show-ul lor, ca şi la altele, şi de vedete nu-mi mai pasă de cîţiva ani, de cînd am înţărcat-o cu ghidurile TV şi cu revistele pentru femei. Mi-am făcut lecţiile în 15 minute, după care am pornit-o alături de Laurenţiu Ciornei, de la Evenimentul zilei, spre căsoiul lui Columbeanu. Acolo, am reuşit un gag vizual. Columbeanu spunea că a fost ghid turistic înainte de 1989 şi l-am întrebat dacă ştie jocuri de cabană. A susţinut că juca "Monopoly", dar "Monopoly" nu era un joc de cabană, ci de români cu plecări multe în străinătate, în acele vremuri. La librărie se găsea doar "Piticot". În consecinţă, i-am propus lui "Iri" un joc de cabană adevărat: să spargă un ou cu ligheanul, fără a-l atinge cu mîna. Dacă aţi fost pe munte, ştiţi povestea: am pus oul în colţul camerei (era un soi de sală de sport-piscină-sălaş de orgii la subsol). "Iri" s-a enervat şi, pînă la urmă, a reuşit să înceapă omleta, fiindcă a folosit un lighean de plastic, pe care l-a făcut ferfeniţă, la fel ca şi zidurile sălii de orgii, în apropierea colţului. Pe vremuri, la cabană, erau lighene de-alea smălţuite, indestructibile. Dar, mă rog, toată povestea a fost filmată de echipa de la B1 TV, care se afla acolo pentru reality show, şi dată în buclă de postul familiei Păunescu. Era la vreo şase luni de cînd scriam pe blog şi în diverse alte locuri poveşti bine fundamentate, pline de cifre, despre piaţa media şi publicitate. A doua zi, m-am dus să cumpăr apă şi ţigări de la buticul de lîngă mine. Buticarul m-a privit lung şi m-a întrebat: "Domnuâ, sînteţi ziarist?". I-am dat un răspuns evaziv: "Da". "De vreo 15 ani", am adăugat în gînd. "V-am văzut aseară la teve" - s-a bucurat el. V-am spus toată povestea ca să aveţi dovada că noi, analiştii, nu sîntem deloc ceea ce pretindem că sîntem. De fapt, sîntem nişte spărgători de ouă, cu ligheane de vorbe. Ouă pe care ni le alegem mici şi albicioase, de Avicola, ca singuraticul de mai sus, răposatul. Al lui Columbeanu.
