Sporește, Doamne, poveștile!

Să spui o poveste la gura sobei este în sine o poveste, pentru că a fost odată ca niciodată și nu va mai fi vreodată, însă a fost aievea, pentru că de n-ar fi fost, nu aș fi povestit.

De ce la gura sobei? Pentru că de acolo începeau poveștile: unde se terminau treburile zilnice ale casei, curățenia, mîncarea și „grijitul“ copiilor, începeau serile lungi de iarnă, în care familia se aduna în camera mare, lîngă sobă, și se povesteau vrute și nevrute.

În amintirile mele, „la gura sobei“ se află măicuța, bunica maternă, care se apropia de cahlele de teracotă maronii ca să-și încălzească mîinile înghețate, iar mai apoi căuta în lada de după horn un fular sau un ciorap de lînă, început pentru vreunul dintre nepoți. Cîteodată măicuța ne povestea… Rar apuca să ducă o poveste la bun sfîrșit pentru că, încălzindu-se după o zi de treabă, ațipea fermecată de propria voce domoală, continuînd cîteodată să depene prin somn firul poveștii purtată de abisul înșelător al visului. Noi însă o trezeam ușor, încercînd să păstrăm destinele personajelor așa cum le știam.

Măicuța moștenise acest dar de la tatăl său, Simion Hîrnea, căruia îi plăceau atît de mult poveștile, că atunci cînd întîlnea pe cineva, mai întîi îl întreba de o istorioară, o snoavă, o legendă sau de vreo întîmplare mai cu tîlc și apoi stăteau de vorbă despre altceva. Oamenii din sat îl știau bucuros să asculte povești și îl vizitau mai ales în zilele de sărbătoare, dornici și ei să stea la o vorbă pe tîrnațul casei ori sub nucul din grădină, sau iarna, lîngă soba cu plită pe care așeza un ibricel cu vin, în care cufunda o linguriță de zahăr, două cuișoare și un pic de scorțișoară. Ba chiar, aflînd de această pasiune a sa, veneau și din alte sate să i povestească ce auziseră din bătrîni, ce se mai întîmpla pe la ei sau ce isprăvi făcuseră prin Războiul de Independență ori în Marele Război. Tataia, cum îi spunea întreaga familie, pe toți îi asculta și a strîns apoi multe dintre aceste povești într-o colecție de cărticele intitulată Comoara Vrancei, publicate între 1926 1937, unde a menționat și numele fiecărui povestitor, pentru ca, odată cu povestea, să rămînă și el în amintirea celor ce vor citi. Poate că va fi timp și loc și pentru o poveste despre tataia și despre vremurile în care ograda casei sale se umplea de personaje de basm, numai de el văzute, care, mai apoi, se urcau în pagini de carte pentru a se întîlni cu nepoții și strănepoții celor ce i le-au împărtășit.

Cîteodată, înainte de Crăciun, ca să ne învețe și pe noi cu postul, măicuța ne făcea „minciunele“, un fel de gogoși de post în formă de fundă sau de papion, „scutecele lui Iisus“, o sarailie cu miere și nucă sau bragă groasă – „cremă de bragă“, parfumată și înțepătoare, pe care o pudra cu scorțișoară. Pentru fiecare avea povești diferite: basmele cu zmei și gheonoaie, cu oameni lungi pînă la lună sau care puteau ajunge pe „lumea ailaltă“ erau însoțite de minciunele, în preajma Crăciunului ne povestea despre pruncul Iisus – Împăratul Lumii – născut în ieslea de lîngă Betleem (care se asemăna de minune cu „odaia“ pe care o aveam în Dealul Stînii, unde stăteau văcuțele pe timpul verii) și ne dădea să mîncăm scutecele lui Iisus, iar cînd ne povestea despre bravii noștri domnitori, ne dădea bragă, ca să avem și noi forță de viteji ca ei. În jocul roșietic al flăcărilor din sobă, îi și vedeam pe Baiazid, Mahomed sau Sinan Pașa încrucișînd săbiile cu Mircea, Vlad sau Mihai Vodă. După ce ne goleam cănițele, începeam o luptă cu ce aveam – cîte o sabie încropită de bunicul cu băgare de seamă ca să nu ne putem răni, lingurițele cu care tocmai mîncaserăm, iar în lipsă de altceva, chiar și cu brațele goale. Degeaba încerca măicuța să ne potolească cu vorba bună, în zadar ne amenința că nu ne mai spune povestea pînă la capăt, noi băuserăm bragă și credeam că sîntem eroi. Doar bunicul reușea să ne potolească – el, oare, bea o bragă mai puternică decît a noastră? – cu o nuielușă din ramurile de măr curățate de Nea Vasile primăvara, înainte de a se topi zăpada de tot.

Într-una din seri, ca să nu ne mai vină cheful de hîrjoneală, măicuța s-a gîndit să ne spună o poveste fără eroi, mai pașnică, auzită de la tatăl său, care și dînsul, la rîndul său, avusese de potolit șase perechi de ochi plini de curiozitate și tot atîtea minți puse pe năzbîtii. Și fiindcă tot eram în postul Crăciunului, iar noi, copiii, aveam mereu poftă de lapte, s-a apucat să ne spună povestea laptelui țiganului:

„Un țigan dintr-un sat oarecare căpătase, de unde și pînă unde, o putină cu lapte acru. O belea însă era mai mare decît toate, că nu știa unde să-l ascundă, ca să nu-l mănînce dănciucii (copii mici de țigan), căci uitasem să vă spun că se nimerise în postul Crăciunului, iar cum țiganul era evlavios și postea, voia ca nu cumva să-i împingă ispita pe dănciuci, să se înfrupte cu lapte în post.

În sfîrșit, se gîndește că ar fi mai bine să vorbească cu dascălul satului și să-i dea putina cu lapte, pentru a o păstra în biserică. Pleacă și se învoiește cu dascălul, care primind bucuros, aduse putina și o încuiară în Lăcașul Domnului, căci se gîndise țiganul că pe lîngă că aici laptele o să stea neclintit, apoi are să se sfințească pînă la Crăciun. Cu încetul, trecu postul și se apropie Crăciunul.

Dascălul șiret, voind să-și rîdă de țigan, se duse și luă laptele din putină, mînjind apoi cu puțin lapte pe la gură pe toți sfinții de pe pereții bisericii.

Cînd țiganul veni să-și ia laptele, găsi putina goală. Atunci speriat întrebă pe dascăl:

– Hapoi bine, dăscăluțule, cine mi a mîncat mie laptele?

Acesta îi și puse coadă:

– Prost mai ești tu, măi țigane! Tu nu vezi că sfinții l-au mîncat? Poate le-o fi fost foame. Nu-i vezi plini de lapte pe la gură? Să fii mulțumit că ți l-au mîncat niște sfinți, că poate ți-or fi și ei de vreun folos odată și odată cînd vei pleca pe cea lume…

Țiganul căscă niște ochi mari pe la icoane și apoi oprindu-se în fața icoanei Sfîntului Neculai, care și aceasta era mînjită cu lapte, clătină din cap amărît:

– H’înțeles că i-a împins păcatul pe alde Sfîntul Dumitru, Ion și ceilalți mai tineri, că au mintea mai văratică, d-apoi hodorogul de Sfîntul Neculai, cu ditai barbă albă, frumos îi șade să se spurce cu lapte în post?!

Mai căpătase țiganul și o oală cu lapte dulce și îl puse la foc să fiarbă. Cînd laptele prinse a se umfla, țiganul bucuros:

– Sporește-l, Doamne, sporește-l! Apoi către țigancă:

– Dă fuga, fă, și adă de prin sat oale și cazane că Dumnezeu ne dă lapte din belșug.

Laptele crescu mereu, pînă-i curse tot în vatră, gata să stingă și focul, iar în oală n-a mai rămas nimic. Atunci țiganul, ui-tîndu-se cu jind în fundul oalei zise:

– Să-ți fie de baftă, Doamne, că: Tu-l sporiși, Tu-l sorbiși!…“

Tare ne-am amuzat și noi pe seama inocenței eroului nostru, iar măicuța ne mai puse cîte o ceașcă de cremă de bragă ornată frumos cu scorțișoară, ca să ne piară gîndul de astfel de ispite în timpul postului. Apoi, la culcare, ne-a șoptit, așa, cît să nu ne audă sfinții:

– Cînd o să vedeți mustăți de lapte acru pe la gura sfinților de la biserică, atunci o să aveți și voi blagoslovenie să mîncați lapte-n post.

Mi-aduc aminte acea seară în fiecare post al Crăciunului cînd, alături de ai mei, beau cîte o cremă de bragă și ascult ce mai povestesc de pe la școală ori de la serviciu. Iar duminica, la liturghie, mai cercetez din cînd în cînd chipurile Sfinților din biserică în speranța că poate-poate, cine știe…

(Povestea a fost culeasă de Simion Hîrnea, străbunicul meu matern, de la Ion Șușu, din comuna Năruja, și publicată în Comoara Vrancei, nr. 9-10, Polojănii din bătrîni, cca. 1933.) 

Dragoș Bogdan este filolog și bragagiu, fondator al Bogdaniei, bragageria cu povești a Bucureștiului. 

Foto: Florin Lăzărescu