Spiritul casei și amintirea tatălui meu

Publicat în Dilema Veche nr. 789 din 4-10 aprilie 2019
Spiritul casei și amintirea tatălui meu jpeg

Întrebat fiind recent cum trăiește Alexandru Paleologu la 100 de ani de la naștere, am răspuns fără să mă gîndesc prea mult: prin cărțile lui și prin cursurile Casei Paleologu. Să ne înțelegem: majoritatea cursurilor pe care le ținem în casa din strada Armenească nu au legătură directă cu scrierile tatălui meu. E vorba mai degrabă de un anumit spirit comun, de un aer de familie. Voi înșirui rapid cîteva dintre ingredientele sale: libertatea – libertatea de ton, de expresie, de gîndire –, prietenia ca scop, umorul, plăcerea, curajul intelectual și, nu în ultimul rînd, refuzul modelor intelectuale, voința sistematică de a ne situa în afara lor.

Cea mai problematică dintre aceste caracteristici este, evident, libertatea. Șase dintre cele treisprezece cărți ale tatălui meu au fost publicate în vremea regimului comunist, iar o a șaptea –Sfidarea memoriei – a fost concepută în anii din urmă ai dictaturii ceaușiste. Ce frapează e marea lor libertate de ton și extrema puținătate a reverențelor față de ideologia vremii. Punîndu-mă în pielea cititorilor din anii ’60, ’70, ’80, îmi dau seama ce gură de aer proaspăt era orice eseu al tatălui meu. Înțeleg de ce-mi spun unii că au învățat să gîndească din cărțile lui, asta neimplicînd adeziunea la o doctrină sau la un sistem. Cei cu asemenea nevoi s-au îndreptat, firește, către alte modele.

Virtuțile pedagogice ale bunului-simț ca metodă și ca paradox sînt considerabile. Bunul-simț desemnează la origini capacitatea de a vedea evidențe. Pare un lucru cît se poate de banal, dar nu e așa. Sau ar trebui să vorbim, așa cum făcea Baudelaire, de „banalități superioare“. Bunul-simț ca metodă presupune eliminarea critică a tuturor barierelor către o clară și distinctă viziune intelectuală: prejudecăți, clișee, utopii, ideologii, mode, idei luate de-a gata. Acum se vorbește de „critical thinking“, dar e și asta o modă: e doar încă un cuvînt nou pentru lucruri vechi de cînd gîndirea pe acest pămînt. Toate cărțile lui Alexandru Paleologu sînt „critical thinking“ în acțiune.

Libertatea pentru mine, ca profesor, mai înseamnă să pot face cursuri despre ce vreau eu și cum vreau eu, fără să primesc directive de la vreun decan sau department chair, adaptînd în permanență propriile mele centre de interes nevoilor și dorințelor exprimate de cursanți. În plus, nu sînt înglodat în birocrație academică și, slavă Domnului, nu trebuie să dau note și diplome. Absența diplomelor recunoscute de stat funcționează ca un mijloc de selecție: vin doar cei cu adevărat interesați de subiect. La noi lumea vine de plăcere și asta corespunde faimosului „plezirism“ atribuit tatălui meu de unii comentatori. Din punctul meu de vedere, orice recunoaștere de către stat antrenează automat o scădere de calitate.

Am vorbit de prietenie „ca scop“. Această formulare necesită cîteva precizări, unele teoretice, altele biografice. Tatăl meu a fost binecuvîntat cu cîteva prietenii exemplare: Noica, Steinhardt, Al-George, Eusebiu Munteanu, Dinu Pillat. E drept că stătuse cu ei la închisoare. E un test parcă prea riguros: dacă purgatoriul carceral e poarta îngustă către paradisul prieteniei, nu cred că multă lume ar mai fi amatoare. Sincer să fiu, nici eu. Despre prietenie a spus tatăl meu, într-un eseu celebru, că e „cale împreună către Dumnezeu“. Acel eseu „Despre prietenie“ este o elaborare filozofică pornind de la capitolele pe aceeași temă din Etica nicomahică a lui Aristotel, mai exact pornind de la considerațiile despre prietenia de dragul virtuții. Școlile antice de filozofie au în comun ideea unei practici a prieteniei ca virtute și în vederea virtuții. Ele sînt comunități de prieteni animați de idealuri comune. Desigur, nu-mi imaginez că din cei peste cinci mii de cursanți ai Casei Paleologu se va strînge un număr mare de prieteni în sensul exigent definit de Aristotel. Dar, cum spune Pavel în a doua epistolă către Corinteni, „cine seamănă puțin, puțin va recolta, iar cine seamă mult, mult va recolta“ (IX, 6). Ideile și autorii despre care vorbim la cursuri sînt semințe de calitate. De asta putem fi siguri, așa cum putem fi siguri și de larghețea semănătorului.

Casa în care stăm de peste 90 de ani are în spate o întreagă tradiție de prietenii intelectuale. Tatăl meu s-a format în parte prin discuțiile la care asistase și participase în copilărie, adolescență și tinerețe. Alice Voinescu, Gafencu, Iunian, Ciomac, Jora erau pentru el figuri la fel de familiare precum Noica, Steinhardt, Cioculescu, Pleșu, Paler, Cîndea, Solomon Marcus pentru mine. Aceste experiențe, formatoare pentru noi, constituie o sursă de inspirație pentru proiectul Casei Paleologu de a crea o comunitate de prieteni. Noi și glumim, spunînd că la noi e ca în masonerie: există trei grade – oaspete al casei, prieten al casei și stîlp al casei. Stîlpul e echivalentul maestrului, după care vin gradele superioare: stîlp de susținere, stîlp de rezistență, stîlp ornamental etc. Cei cu imaginație bogată pot face asocieri între stîlpii casei și coloanele templului…

„Lucrurile cu adevărat importante“, fiind perene, n-au cum să fie „trendy“. Și, invers, nimic din ce e „trendy“ nu e cu adevărat important. Vedeam în prezentarea unui curs de „public speaking“ o referire la „cele mai noi modele de comunicare americane“. Păi, eu fac exact pe dos: folosesc cuvinte care există în limba română – retorică, oratorie, elocvență – și mă bazez pe fundamente milenare – Aristotel, Cicero, Quintilian. „Logos-ul Paleologilor“, cum spunea Al-George, e un logos care vine din vechime. E paleos, nu neos. Desigur, nu ignor aporturile moderne, dar le integrez în trainicul templu al umanioarelor clasice.

Are și asta legătură cu tatăl meu, dar mai cu seamă cu Noica și cu Ghighi Ceaușescu, vărul și profesorul meu de latină. Țin minte satisfacția cu care a comentat Steinhardt o intervenție de-a mea în care făceam ceva paradă de cultură clasică: „Se vede influența lui Dinu“, adică a lui Noica. Observația lui era ușor ironică: venea după „Despărțirea de Noica“ și după polemicile și epistolelele iscate de Jurnalul de la Păltiniș. În plus, era vorba despre Dumnezeu, iar remarca lui Steinhardt implica o aluzie la opoziția dintre Dumnezeul filozofilor și Dumnezeul lui Abraham, Iacob și Isaac. Pe moment nu m-am prins, firește. Am înțeles mai tîrziu, după ce l-am citit pe Pascal. Fusese un „clin d’œil“ între Steinhardt și tata. Mica maimuțică savantă a ținut însă minte. Are memorie bună: să fi trecut de atunci vreo 33 sau 34 de ani.

Am vorbit mult pînă acum despre cum își continuă tatăl meu prezența în spiritul Casei. Dar avem și cursuri dedicate anume tatălui meu: „Filozofia lui Alexandru Paleologu“, „Dioscurii“ (despre Steinhardt și tata), „Alexandru Paleologu despre dragoste“, „România interbelică prin ochii lui Alexandru Paleologu“, „Pallady, Paleologu și lumea lor“. Altele tratează teme care erau importante pentru el: Montaigne, Nietzsche, Caragiale, Soljenițîn. Cursul despre Flautul fermecat și mitul lui Isis și Osiris la Plutarh, Mozart și Bergman este, evident, inspirat din Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. În curînd va conferenția și Bogdan Tătaru-Cazaban despre prietenie, pornind în reflecția sa de la eseul tatălui meu deja menționat. Invit pe această cale pe ceilalți participanți la acest Dosar al Dilemei vechi să se gîndească la cursuri pe care să le țină la noi acasă. Pentru ei, casa mea și a tatălui meu e mereu deschisă.

Vorbeam mai devreme despre cursurile de retorică. Pe acest trunchi s-a produs în timp un altoi steinhardtian: cursuri despre predicație și exegeză biblică, despre retorica inspirațională și, nu în ultimul rînd, chiar despre Steinhardt ca predicator. Dăruind vei dobîndi este, la egalitate cu Jurnalul fericirii, una dintre marile cărți ale culturii române. Mă bucur de fiecare dată cînd vrednici slujitori ai altarului vin la cursurile noastre.

La final aș mai adăuga cîteva gînduri despre republicarea cărților tatălui meu. Am decis, pentru moment cel puțin, să le reedităm în regie proprie, tocmai pentru a realiza o mai strînsă legătură între cărți și cursuri. Cele mai multe dintre textele lui Alexandru Paleologu sînt texte „deschise“. Nu impun concluzii, ci furnizează premise. Aduc răspunsuri, dar suscită și întrebări. De aceea vreau să-l asociez mai mult pe tatăl meu în activitatea didactică a Casei Paleologu, alături de Răzvan Ioan, Bogdan Tătaru-Cazaban, Cătălin Avramescu, Adrian Papahagi, Cristian Preda. Asta este ideea principală din spatele reeditării în regie proprie. Într un fel îi întorc tatălui meu o vorbă bună, un sfat înțelept din urmă cu vreo 25 de ani: „Dragul meu, tu trebuie să predai, nu să-ți pierzi vremea cu politica“. Nu l-am pensionat la 65 de ani, așa cum se face la universitățile de stat, ci l-am păstrat în rîndul nostru, cei mai mulți dintre noi putîndu-i fi nepoți. 

Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).

Legendă foto: Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.