Spiritul casei și amintirea tatălui meu

Întrebat fiind recent cum trăiește Alexandru Paleologu la 100 de ani de la naștere, am răspuns fără să mă gîndesc prea mult: prin cărțile lui și prin cursurile Casei Paleologu. Să ne înțelegem: majoritatea cursurilor pe care le ținem în casa din strada Armenească nu au legătură directă cu scrierile tatălui meu. E vorba mai degrabă de un anumit spirit comun, de un aer de familie. Voi înșirui rapid cîteva dintre ingredientele sale: libertatea – libertatea de ton, de expresie, de gîndire –, prietenia ca scop, umorul, plăcerea, curajul intelectual și, nu în ultimul rînd, refuzul modelor intelectuale, voința sistematică de a ne situa în afara lor.

Cea mai problematică dintre aceste caracteristici este, evident, libertatea. Șase dintre cele treisprezece cărți ale tatălui meu au fost publicate în vremea regimului comunist, iar o a șaptea –Sfidarea memoriei – a fost concepută în anii din urmă ai dictaturii ceaușiste. Ce frapează e marea lor libertate de ton și extrema puținătate a reverențelor față de ideologia vremii. Punîndu-mă în pielea cititorilor din anii ’60, ’70, ’80, îmi dau seama ce gură de aer proaspăt era orice eseu al tatălui meu. Înțeleg de ce-mi spun unii că au învățat să gîndească din cărțile lui, asta neimplicînd adeziunea la o doctrină sau la un sistem. Cei cu asemenea nevoi s-au îndreptat, firește, către alte modele.

Virtuțile pedagogice ale bunului-simț ca metodă și ca paradox sînt considerabile. Bunul-simț desemnează la origini capacitatea de a vedea evidențe. Pare un lucru cît se poate de banal, dar nu e așa. Sau ar trebui să vorbim, așa cum făcea Baudelaire, de „banalități superioare“. Bunul-simț ca metodă presupune eliminarea critică a tuturor barierelor către o clară și distinctă viziune intelectuală: prejudecăți, clișee, utopii, ideologii, mode, idei luate de-a gata. Acum se vorbește de „critical thinking“, dar e și asta o modă: e doar încă un cuvînt nou pentru lucruri vechi de cînd gîndirea pe acest pămînt. Toate cărțile lui Alexandru Paleologu sînt „critical thinking“ în acțiune.

Libertatea pentru mine, ca profesor, mai înseamnă să pot face cursuri despre ce vreau eu și cum vreau eu, fără să primesc directive de la vreun decan sau department chair, adaptînd în permanență propriile mele centre de interes nevoilor și dorințelor exprimate de cursanți. În plus, nu sînt înglodat în birocrație academică și, slavă Domnului, nu trebuie să dau note și diplome. Absența diplomelor recunoscute de stat funcționează ca un mijloc de selecție: vin doar cei cu adevărat interesați de subiect. La noi lumea vine de plăcere și asta corespunde faimosului „plezirism“ atribuit tatălui meu de unii comentatori. Din punctul meu de vedere, orice recunoaștere de către stat antrenează automat o scădere de calitate.

Am vorbit de prietenie „ca scop“. Această formulare necesită cîteva precizări, unele teoretice, altele biografice. Tatăl meu a fost binecuvîntat cu cîteva prietenii exemplare: Noica, Steinhardt, Al-George, Eusebiu Munteanu, Dinu Pillat. E drept că stătuse cu ei la închisoare. E un test parcă prea riguros: dacă purgatoriul carceral e poarta îngustă către paradisul prieteniei, nu cred că multă lume ar mai fi amatoare. Sincer să fiu, nici eu. Despre prietenie a spus tatăl meu, într-un eseu celebru, că e „cale împreună către Dumnezeu“. Acel eseu „Despre prietenie“ este o elaborare filozofică pornind de la capitolele pe aceeași temă din Etica nicomahică a lui Aristotel, mai exact pornind de la considerațiile despre prietenia de dragul virtuții. Școlile antice de filozofie au în comun ideea unei practici a prieteniei ca virtute și în vederea virtuții. Ele sînt comunități de prieteni animați de idealuri comune. Desigur, nu-mi imaginez că din cei peste cinci mii de cursanți ai Casei Paleologu se va strînge un număr mare de prieteni în sensul exigent definit de Aristotel. Dar, cum spune Pavel în a doua epistolă către Corinteni, „cine seamănă puțin, puțin va recolta, iar cine seamă mult, mult va recolta“ (IX, 6). Ideile și autorii despre care vorbim la cursuri sînt semințe de calitate. De asta putem fi siguri, așa cum putem fi siguri și de larghețea semănătorului.

Casa în care stăm de peste 90 de ani are în spate o întreagă tradiție de prietenii intelectuale. Tatăl meu s-a format în parte prin discuțiile la care asistase și participase în copilărie, adolescență și tinerețe. Alice Voinescu, Gafencu, Iunian, Ciomac, Jora erau pentru el figuri la fel de familiare precum Noica, Steinhardt, Cioculescu, Pleșu, Paler, Cîndea, Solomon Marcus pentru mine. Aceste experiențe, formatoare pentru noi, constituie o sursă de inspirație pentru proiectul Casei Paleologu de a crea o comunitate de prieteni. Noi și glumim, spunînd că la noi e ca în masonerie: există trei grade – oaspete al casei, prieten al casei și stîlp al casei. Stîlpul e echivalentul maestrului, după care vin gradele superioare: stîlp de susținere, stîlp de rezistență, stîlp ornamental etc. Cei cu imaginație bogată pot face asocieri între stîlpii casei și coloanele templului…

„Lucrurile cu adevărat importante“, fiind perene, n-au cum să fie „trendy“. Și, invers, nimic din ce e „trendy“ nu e cu adevărat important. Vedeam în prezentarea unui curs de „public speaking“ o referire la „cele mai noi modele de comunicare americane“. Păi, eu fac exact pe dos: folosesc cuvinte care există în limba română – retorică, oratorie, elocvență – și mă bazez pe fundamente milenare – Aristotel, Cicero, Quintilian. „Logos-ul Paleologilor“, cum spunea Al-George, e un logos care vine din vechime. E paleos, nu neos. Desigur, nu ignor aporturile moderne, dar le integrez în trainicul templu al umanioarelor clasice.

Are și asta legătură cu tatăl meu, dar mai cu seamă cu Noica și cu Ghighi Ceaușescu, vărul și profesorul meu de latină. Țin minte satisfacția cu care a comentat Steinhardt o intervenție de-a mea în care făceam ceva paradă de cultură clasică: „Se vede influența lui Dinu“, adică a lui Noica. Observația lui era ușor ironică: venea după „Despărțirea de Noica“ și după polemicile și epistolelele iscate de Jurnalul de la Păltiniș. În plus, era vorba despre Dumnezeu, iar remarca lui Steinhardt implica o aluzie la opoziția dintre Dumnezeul filozofilor și Dumnezeul lui Abraham, Iacob și Isaac. Pe moment nu m-am prins, firește. Am înțeles mai tîrziu, după ce l-am citit pe Pascal. Fusese un „clin d’œil“ între Steinhardt și tata. Mica maimuțică savantă a ținut însă minte. Are memorie bună: să fi trecut de atunci vreo 33 sau 34 de ani.

Am vorbit mult pînă acum despre cum își continuă tatăl meu prezența în spiritul Casei. Dar avem și cursuri dedicate anume tatălui meu: „Filozofia lui Alexandru Paleologu“, „Dioscurii“ (despre Steinhardt și tata), „Alexandru Paleologu despre dragoste“, „România interbelică prin ochii lui Alexandru Paleologu“, „Pallady, Paleologu și lumea lor“. Altele tratează teme care erau importante pentru el: Montaigne, Nietzsche, Caragiale, Soljenițîn. Cursul despre Flautul fermecat și mitul lui Isis și Osiris la Plutarh, Mozart și Bergman este, evident, inspirat din Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. În curînd va conferenția și Bogdan Tătaru-Cazaban despre prietenie, pornind în reflecția sa de la eseul tatălui meu deja menționat. Invit pe această cale pe ceilalți participanți la acest Dosar al Dilemei vechi să se gîndească la cursuri pe care să le țină la noi acasă. Pentru ei, casa mea și a tatălui meu e mereu deschisă.

Vorbeam mai devreme despre cursurile de retorică. Pe acest trunchi s-a produs în timp un altoi steinhardtian: cursuri despre predicație și exegeză biblică, despre retorica inspirațională și, nu în ultimul rînd, chiar despre Steinhardt ca predicator. Dăruind vei dobîndi este, la egalitate cu Jurnalul fericirii, una dintre marile cărți ale culturii române. Mă bucur de fiecare dată cînd vrednici slujitori ai altarului vin la cursurile noastre.

La final aș mai adăuga cîteva gînduri despre republicarea cărților tatălui meu. Am decis, pentru moment cel puțin, să le reedităm în regie proprie, tocmai pentru a realiza o mai strînsă legătură între cărți și cursuri. Cele mai multe dintre textele lui Alexandru Paleologu sînt texte „deschise“. Nu impun concluzii, ci furnizează premise. Aduc răspunsuri, dar suscită și întrebări. De aceea vreau să-l asociez mai mult pe tatăl meu în activitatea didactică a Casei Paleologu, alături de Răzvan Ioan, Bogdan Tătaru-Cazaban, Cătălin Avramescu, Adrian Papahagi, Cristian Preda. Asta este ideea principală din spatele reeditării în regie proprie. Într un fel îi întorc tatălui meu o vorbă bună, un sfat înțelept din urmă cu vreo 25 de ani: „Dragul meu, tu trebuie să predai, nu să-ți pierzi vremea cu politica“. Nu l-am pensionat la 65 de ani, așa cum se face la universitățile de stat, ci l-am păstrat în rîndul nostru, cei mai mulți dintre noi putîndu-i fi nepoți. 

Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).

Legendă foto: Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu