Solitudini şi fericiri

Elsa, bibliotecară, de 40 de ani, face diferenţa între singurătatea ca statut marital şi ca sentiment. În cea dintîi ipostază, este o persoană singură, pentru că nu e măritată şi nu are copii. În cea de-a doua, nu este apăsată de singurătate, pentru că locuieşte cu părinţii, are o carieră (e şi traducătoare, şi profesoară de engleză, pe lîngă jobul la bibliotecă) şi prieteni. În privinţa posturii de "femeie măritată", consideră că aceasta nu e pentru toată lumea: fiecare trebuie să-şi cunoască limitele şi să-şi urmeze drumul propriu. Mihaela Andreescu, traducătoare, tot de 40 de ani, crede că "singurătatea nu e o opţiune, e o întîmplare. În general, nimeni nu alege să fie singur, dar aşteptările fiecăruia de la viaţă sînt diferite. Şi vine un moment în care ai de ales între a fi singur sau a fi cu cineva care nu se ridică la înălţimea standardelor pe care ţi le-ai impus. Cei care se tem de singurătate aleg compania, fie ea şi nepotrivită. Ceilalţi preferă solitudinea". Dr. Emil Căpraru, pediatru, autorul celebrei cărţi Mama şi copilul, consideră că familia, educaţia şi... vremurile influenţează atitudinea fiecăruia, în ceea ce priveşte relaţiile cu societatea: "Şi soţia mea, şi eu, prin firea noastră, prin viaţa personală, am avut puţine relaţii în afară. Erau şi vremurile de aşa natură: soţia era săsoaică, fiică de Ťexploatator» (tatăl fusese patronul unui atelier cu cîţiva salariaţi) şi a fost etichetată ca avînd o origine socială nesănătoasă. Ca atare, am ales viaţa de familie. Deşi ea era luterană, şi eu ortodox, serbam, cu ambele familii, toate aniversările. După un an de căsătorie am fost arestat. Cînd am ieşit din puşcăria politică, am fost considerat un om dubios, urmărit. Şi atunci nici cu colegii mei nu am avut relaţii prea strînse. Am evitat orice legături cu lumea dinafară, pentru binele lor şi al nostru. Ne-au ajuns meseria comună, pasiunea împărtăşită de a citi şi evadările la ţară". Că circumstanţele sociale influenţează gradul de interacţiune cu ceilalţi este şi opinia ziaristei R.D., de 52 de ani: "Sînt o femeie divorţată, fără copii. Deci ca statut intru în categoria Ťsingle», deşi, în mod real, am avut mereu pe cineva alături - pe tatăl meu, pe fratele meu vitreg, o nepoată, cu care acum locuiesc... Mă consider o self-made woman, în măsura în care am avut posibilitatea să-mi croiesc o carieră în sectorul privat într-un moment cînd, imediat după ’89, multora le era frică să încerce aşa ceva...". Perspectiva societăţii Viceversa, mulţi dintre interlocutorii mei sînt de acord că statutul de om singur, în special de femeie singură, nu este privit cu ochi prea buni de societate: "Să fii divorţată în ’84 era un lucru care-ţi aducea mari dezavantaje: erai situată undeva la marginea societăţii - nu erai în rînd cu ceilalţi, nu puteai fi membru de partid... şi de aici o altă serie de consecinţe la serviciu - nu puteai promova... Identică era şi poziţia vecinilor care te priveau ca pe o curiozitate" - mărturiseşte A.D., contabilă pensionară, locuieşte într-un sat de lîngă Braşov. Dacă pe vremea lui Ceauşescu aşa stăteau lucrurile, în anumite "colective" nici acum nu sînt mai roze, în special în privinţa femeilor: "Un om singur este neapărat pus între paranteze. Atît bărbaţii, cît şi femeile îşi permit mai multe bădărănii faţă de o femeie singură, decît în raport cu una măritată, care are un soţ în spate" (Elsa). Şi nu este întotdeauna confortabil, începînd cu perspectiva strict pragmatică. În mediul rural, lucrurile stau cel mai rău: "Dacă o femeie e singură, are de lucru şi în casă, şi în grădină, şi în curte şi, dacă are animale, e un efort în plus... Lemnele, tot ea le despică... Mîncarea, curăţenia în sarcina ei pică. Dacă are şi-un pisic, trebuie să-şi găsească timp să-l alinte un pic... Toamna e nevoie să adune mere, pere, nuci, să sape, să văruiască pomii, să aducă balegă, să măture frunzele, să pună murături, să facă zacuscă, gem, că vine iarna... Şi la ţară, dacă e să te ajute cineva, te ajută doar dacă-l plăteşti! În concluzie, la ţară o femeie trebuie să aibă cel puţin patru mîini - acesta e motivul pentru care mă uit în fiecare dimineaţă să văd dacă nu cumva mi-au crescut încă două braţe..." (A.D.) Şi continuînd cu una afectivă: "Dezavantajele sînt de natură emoţională: oricare dintre noi simte nevoia să împărtăşească anumite clipe cu cineva drag" (Mihaela Andreescu). O opţiune spirituală Pentru majoritatea interlocutorilor mei, avantajele sînt mai puternice decît dezavantajele: "A fi singur prezintă destule avantaje: poţi să-ţi faci programul cum vrei, nu depinzi de nimeni, nu trebuie să te consulţi cu celălalt înainte de a lua vreo decizie... În plus, eşti scutită de treburile casnice: nu ai pentru cine să speli, să calci sau să găteşti" (Mihaela Andreescu). "Există o serie de lucruri despre care nu trebuie să dai socoteală nimănui. Pot să-mi cumpăr ce vreau, să intru în orice afacere, să mă scald în ce ape vreau - sărate, dulci, clocotite..." (Elsa) Unii dintre cei cu care am stat de vorbă văd în singurătate o binecuvîntare: "Pe uşa vilei unor prieteni care trăiesc jumătate de timp la Roma, jumătate de timp în insula Capri scria: O, beata solitudo! O, sola beatitudo! ("O, fericită singurătate! O, unică fericire!"). Prin singurătate nu deranjez pe nimeni. Dar mă feresc şi pe mine de deranjul altora" (N.N., profesoară de muzică şi italiană). Alţii - chiar o ocazie de a te apropia de divinitate: "Cînd ai darul credinţei, îl ai pe Dumnezeu, deci nu eşti singur: singurătatea nesingură... Dacă-ţi iubeşti măcar puţin semenii, dacă eşti deschis, disponibil şi deranjabil (cei trei ŤD»), cu siguranţă că vor roi oamenii în jurul tău. Pentru că există şi persoane singure care sînt suspicioase, nu ar vrea să facă un mic efort cînd nu se află în momentul cel mai bun al vieţii..." (o doamnă din parc). "Nici moartea nu trebuie să însemne, neapărat, despărţirea de familie. Căsătoria continuă şi dincolo de moarte. Bunicii mele i-a murit soţul la 40 de ani şi nu s-a mai recăsătorit. Tata a murit la Stalingrad, în lagăr, cînd mama avea 36 de ani şi trei copii. Nici ea nu s-a mai recăsătorit. Soţia mea a murit cînd eu aveam 61 de ani. De atunci, nu am mai avut nici o altă relaţie, şi nici un concediu. Am plecat numai la casele familiei de la Cîmpina şi din Oltenia. La 62 de ani m-am pensionat, la cerere, spre surprinderea tuturor. În fiecare vară, din martie pînă-n noiembrie, locuiesc singur în casa familiei soţiei de la Cîmpina. Fiecare colţişor de acolo asigură o continuitate sufletească şi tradiţională: brazii au fost plantaţi de mine şi de soţie în primul an de căsnicie; nucul - în toamna cînd am fost arestat; perii - cînd a fost botezat copilul; merii şi cireşii - de fiul meu" (dr. Emil Căpraru). Soluţii de supravieţuire fericită "N-am timp să mă simt singură, pur şi simplu fiindcă nu am suficientă vreme, în general. Nu-mi ajunge timpul să citesc, să ascult muzică, să călătoresc cît aş vrea, să petrec cu prietenii, să mă relaxez în grădină... Ziua e prea scurtă - un neajuns comun al epocii moderne. În plus, n-am fost niciodată singură cu adevărat: am fost mereu înconjurată de prieteni, am avut relaţii de mai lungă sau mai scurtă durată, aşa că preţuiesc perioadele cînd pot fi singură, pentru că îmi oferă ocazia să mă cunosc mai bine şi să evoluez din punct de vedere spiritual" (Mihaela Andreescu). Alţi interlocutori au soluţii mai pragmatice: "Mă ocup de puii de găină, am zece, roşii, de rasă... La mine în cameră mă încălzesc cu lemne, aşa că tai lemne, duc cenuşa pe cîmp. Apoi fac ordine, mă ocup de mîncare, spăl vasele..." (dr. Emil Căpraru). A.D. vine cu unele neobişnuite: "În timpul liber, pentru a putea să mă desprind de realitatea de atunci, am căutat în permanenţă să descopăr lucruri noi, interesante... toate legate de un grad ridicat de risc. Aşa am ajuns să fac, alături de fiul meu, karate, aproape trei ani; apoi alpinism - am început drumeţiile în preajma oraşului şi apoi din ce în ce mai departe; mi-am îmbogăţit cunoştinţele - urme de animale, plante medicinale, ciuperci, mijloace de supravieţuire în condiţii extreme... Am mai descoperit un alt domeniu interesant - speologia: am învăţat despre echipament, faună, formaţiuni, cartografie, fotografie în subteran... Seara, la scurtul program TV, împleteam pulovere, veste, şosete... nici nu ştiam cum trecea ziua." (A.D.) R.D. îşi oferă evaziuni uşor feministe: "Am un cerc de femei singure, cu care împărtăşesc multe lucruri: avem un stil de viaţă comun şi mai puţin convenţional. Ne place să călătorim, să ieşim la restaurant, la cumpărături, la filme, să ne plimbăm... Nu ne centrăm pe ce a fost în trecut, ne sprijinim una pe cealaltă..." Majoritatea interlocutorilor mei (cu excepţia dr. Căpraru) ar vrea să-şi găsească un partener, dacă s-ar ivi ocazia: cineva cu care să împărtăşească lucrurile plăcute ale vieţii. Dar nu cu orice preţ şi nu dacă ar fi vorba să facă un compromis: "Nu-mi doresc neapărat să fiu singură toată viaţa, dar nu sînt dispusă să fac compromisuri. Dacă voi găsi ceea ce caut va fi minunat, însă ştiu foarte bine că şansele sînt extrem de reduse. Totuşi, viaţa ne rezervă surprize la tot pasul" (Mihaela Andreescu).