Societatea civil(izat)ă
Niciodată nu s-a vorbit despre societatea civilă mai mult decît în ultimii doi ani – cumva, odată cu retorica privind statul paralel, a început și în România un discurs anti-„OeNGheuri“. În vreme ce într-o parte a spațiului politico-mediatic societatea civilă pare să devină țintă și vinovată pentru toate relele țării, într-o altă parte a spațiului public se întîmplă un mic miracol care ține de maturizarea democrației și de apariția unei societăți civile active și care își asumă rolul de critic al derapajelor politicului. Cum am ajuns aici și ce înseamnă asta?
Învinovățirea ONG-urilor nu este nouă, însă pînă acum era mai degrabă o retorică ce ținea de cazuri punctuale și nu ajunsese în discursul mainstream. Nici discursul cu privire la finanțarea de la „agenturile străine“ care vor să destabilizeze România nu este nou. Cu atît mai puțin originală este identificarea unora dintre oamenii din societatea civilă ca fiind actor principal în conspirații globaliste – vedem același film derulîndu-se în Turcia, Ungaria sau alte state din regiune.
Noutatea este că în ultimii ani acest discurs a luat amploare și este îmbrățișat de oameni de prim rang sau duce la inițiative legislative menite să controleze acest spațiu. Cînd ne întrebăm de ce s-a ajuns aici trebuie să evităm o explicație-capcană în oglinda celei de care sîntem acuzați – adică să ne imaginăm o acțiune coordonată la nivel regional în care liderii politici învață unii de la ceilalți cum e cel mai bine să ataci societatea civilă sau cum să încerci să îi limitezi acțiunile. Sigur, nu exclud valoarea de inspirație a unor discursuri sau acțiuni din democrații devenite iliberale în jurul nostru, însă motivul pentru care societatea civilă este din ce în ce mai atacată trebuie căutat în altă parte.
Dincolo de diferențe vedem în România, Ungaria și Polonia un peisaj politic similar – partide cu majorități confortabile și opoziții politice slăbite, răsfirate sau lipsite de vlagă. Cînd o putere cocoțată sus pe acoperișul democrației liberale începe să îi dărîme pilonii de susținere (Justiția, statul de drept, drepturile cetățenești), o parte a societății civile și a presei începe să acționeze ca un contrafort pentru a compensa lipsa de forță a unei opoziții care nu face față (sau nu vrea să facă) acestui asalt. Consecința imediată este că societatea civilă ajunge să fie percepută de putere drept adevărata opoziție. Și încep atacurile: ONG-urile sînt defăimătoare de țară și neam, se perorează despre finanțarea „din afară“ a acestora, este promovată o legislație care să le intimideze sau care le îngroapă, pur și simplu, în birocrație.
Acum o veste bună. În tot acest asalt, societatea civilă se maturizează și devine mult mai sofisticată decît ar fi putut fi la începuturile democrației noastre.
În primul rînd, societatea civilă nu mai reprezintă organizațiile „tradiționale“ de pînă la aderarea la Uniunea Europeană – munca lor, extrem de valoroasă, însemna mai curînd importarea unor standarde și bune practici din democrațiile consolidate. Într-o lume în care aspirațiile societății erau oricum îndreptate spre o tranziție către democrație, nu avea rost ca resursele și energiile să fie îndreptate către educarea și mobilizarea societății, ci mai curînd spre presiunea asupra factorului politic și împingerea voinței politice spre consolidarea unei societăți moderne. Acelea erau vremurile și cred că trebuie să privim înspre ele cu înțelegere și să le punem în context. Organizațiile apărute post-aderare la UE sînt (și trebuie să fie) îndreptate însă mai curînd spre societate, către mobilizarea cetățenilor și educarea lor în spiritul valorilor civice și identificarea unui rol în echilibrarea deciziilor politice.
În al doilea rînd, societatea civilă nu mai reprezintă doar ONG-uri, ci o sumedenie de grupuri informale, grupuri și mișcări civice, alianțe și coaliții. Aceasta este o evoluție normală, care ține de maturizarea societății. Unele dintre aceste mișcări au doar un rol punctual – cum ar fi, spre exemplu, oprirea unui proiect minier. Altele, sînt difuze și urmăresc mai curînd alianțe și manifestări care sancționează decizii ale puterii politice. Această „dezorganizare“, alianțele-hibrid între grupuri informale și organizații, acțiunile ad-hoc sînt normale și țin de o societate dinamică, ce nu mai poate fi pusă să stea cuminte în categorii bine definite. Cred că acesta este un lucru care dezorientează o putere politică și o administrație care încă nu par să fi înțeles pe deplin această dinamică. Este motivul ridicol pentru care nu își pot imagina cum ar putea o mișcare fără lideri să ducă la proteste cu sute de mii de oameni. Sau acela pentru care își imaginează că pot vîna „finanțări venite din străinătate pentru tentative de lovituri de stat“. Îi putem bănui de ticăloșie sau de mimetism în discurs, însă cred că explicația e mult mai simplă – pur și simplu, nu înțeleg această societate nouă.
Elena Calistru este președinte și co-fondator al asociației Funky Citizens.
