Singurătate în prime time
Să trăieşti 112 zile închis într-o casă cu "pereţi de sticlă", în prime time la TV, te plasează într-o contradicţie căreia cu greu îi poţi face faţă: eşti mult prea singur şi, totuşi, niciodată singur.
În secolul XXI, paradoxul singurătăţii este acela că bîntuie cu nesaţ grila de divertisment a televiziunilor comerciale, iar izolarea socială îşi construieşte discursul în direct, de-o parte şi de alta a tubului catodic. Atunci cînd luminile se sting, tu, personajul celebru înconjurat de „glorie“, îţi aminteşti de tine, omul din afara ecranului. Teama de a fi singur, spaima de a rămîne prizonierul propriilor gînduri, ameninţarea atroce a golului sufletesc – stigmatul omului modern –, anonimatul şi lipsa recunoaşterii profesionale, toate te-au împins, într-o zi, spre euforia hîdă a celebrităţii. Îţi doreai atît de mult să evadezi din liniştea odăii tale, încît credeai că unica scînteie de speranţă îşi croieşte drum în lumina reflectoarelor. Şi atunci ai decis, lacom şi naiv, să te azvîrli în bătaia punctelor de rating. Aşa am ajuns eu, în urmă cu nouă ani, la Big Brother România.
Credeam, asemeni altor 27.000 de tineri înscrişi în concurs, că televiziunea este un miracol menit să alunge orice angoasă, că mirajul ei va înlătura o viaţa anostă, lipsită de împliniri majore, că, în fine, a fi „ăla de la televizor“ îmi va aduce, dacă nu nemurirea, măcar cele 15 minute de celebritate ale lui Andy Warhol.
Dar un reality show nu e un film. Iar singurătatea nu e subiectul unei drame cu Oscaruri în coadă; nu primeşte aplauze, nu declamă replici într-un scenariu cu final fericit. Actorul din sala de cinema se „leapădă“ de rolul singurătăţii după ce a săvîrşit, cinematografic, actul disperării. Cortina cade, publicul ovaţionează, eroul părăseşte pelicula şi îşi continuă drumul vieţii. Rămîn în urmă povestea bine ticluită a unui personaj singur şi lacrimile unui public înduioşat de emoţia finalului. Big Brother însă nu naşte poveşti de Hollywood, nu primeşte globuri de aur şi nu are scenariu. Cei 12 concurenţi închişi în lumea Fratelui cel Mare nu interpretează (nu în mod pervers) un rol, pentru că trăirile unui personaj de reality show nu au corespondent credibil în făţărnicia măştilor de carnaval; nu poţi păcăli publicul la nesfîrşit! Desigur, te ascunzi, te transformi, retrăieşti în sincope orice sentiment uman cunoscut ţie, te împotriveşti naturalului, te joci cu tine şi închipuirile tale, dar nu uiţi o secundă că singura armă din acest joc eşti tu şi nimeni altul. De aici, probabil, neputinţa de a fi 100% real şi, implicit, singurătatea care te doboară.
Emisiunea nu are prospect, nici indicaţii terapeutice, motiv pentru care pătrunzi în universul Big Brother sănătos la trup şi minte şi te trezeşti „bolnav cu capul“, conform unui diagnostic-etichetă oferit cu generozitate (şi inocenţă?) de către telespectatori. Nu-ţi dai seama nici cînd s-a-ntîmplat astă minune a medicinei şi nici dacă e grav. Dar ştii sigur că are legătură cu singurătatea pe care ai trăit-o din plin în timpul programului, la apogeul ei, ferecat între pereţii cu ochi şi urechi la tot pasul, în timp ce te căzneai să ţii firu-ntins (firul minţii, fireşte).
Eşti prins într-o cursă, filmat 24 de ore din 24, blocat în capcana Doublethink (Dublugîndit) din lumea distopică a lui Orwell: nu poţi încălca reguli, nu poţi face uz de propriile libertăţi, nu-ţi poţi susţine propriul adevăr fără a fi taxat. Cui să-i fi spus tot ce simţi sau gîndeşti? Să i te confesezi Fratelui cel Mare? Da, dar Fratele cel Mare, ochiul uriaş şi vocea groasă, aspră şi autoritară, ochiul ăla atotcuprinzător şi vocea aia imperativă reprezintă, de fapt, publicul. Şi atunci, confesiunea ar deveni cel mai eroic act de curaj, adică ceea ce i-ar lipsi suspectului pentru a fi pus sub acuzare. Faci un pact cu tine însuţi şi decizi că tăcerea te ajută, te protejează, te fereşte de dispreţul public. Te ascunzi sub plapumă, filmat în infraroşu, şi n-ai somn. Cineva mînuieşte capătul unei camere, o îndreaptă spre tine, şi nu poţi să nu te-ntrebi dacă acel om se simte la fel de singur; apoi te gîndeşti că nu-i un singur om, sînt mai mulţi, sînt zeci, sute chiar, e acolo o echipă de oameni şi toţi te urmăresc pe tine, toţi aşteaptă să ai o reacţie, să spui ceva, orice, să rîzi, să plîngi, să urli, să combaţi, să ieşi din coconul tău interior, să laşi să răzbată prin ecran tot universul tău lăuntric, ca pe-un soclu-n piaţa publică. Cauţi un om, nu o cameră fixată pe tine cu zoom, căruia să-i spui că ai un suflet de expus, dar te cuprinde o frică teribilă, pentru că ştii că un suflet expus în direct e o telenovelă mai kitsch decît puteţi duce – şi tu, şi familia ta lăsată afară. Alegi în cele din urmă să te-abţii, să-ţi frîngi din mers şirul gîndirii. Te-mpotmoleşti în demersul tău meschin de om care trebuie „să dea bine la TV“, faci paşi anapoda, vrei să aşterni totul pe-o foaie, să răbufneşti în scris, dar – uitaseşi – n-ai nici foaie, nici instrument de scris, pentru că nu sînt permise.
Lipsa reperelor temporale (nu, nu e uşor să trăieşti fără ceas) te adînceşte şi mai mult într-o meditaţie măsurată doar în intensitatea trăirilor, niciodată în sticla unei clepsidre; e o meditaţie întreruptă de sarcinile zilnice (impuse de Big Brother), reluată spasmodic pe parcursul zilei-fără-ore-şi-minute-şi-secunde-şi-fracţiuni-de-neant; noaptea vine odată cu întunericul şi te întrebi, ironic, ca un orb într-o încăpere cu multe ferestre, dacă mai e mult pînă răsare soarele. În singurătatea asta a ta, clădeşti un roman imaginar, îţi povesteşti tu, scriitorul, ţie, cititorul, tot ce ai vrea să spui, să mărturiseşti; îţi faci spovedanii mental, urci şi cobori în tine pînă la epuizare, căutînd (ai uitat ce!). Clachezi, ai momente de patetism cras (televizat), izbucneşti în lacrimi sau jigneşti fără motiv, apoi rupi din rădăcină orice trăire naturală şi interpretezi un rol slab, jucat stîngaci, ca un figurant în plan secund, cu toate că ştii că drumul e greşit. Te-agăţi de ce ţi-a mai rămas uman, o infimă porţie de demnitate, şi avansezi spre final. Şi-n tot acest timp, milioane de ochi – dublate de milioane de voci – emit judecăţi în locul tău (despre tine şi împotriva sau în favoarea ta), îţi redesenează structura cognitivă, îţi fac radiografia personalităţii, te fac să renaşti, fac din tine un alt tu. Devii, fără ştirea ta, noul tu – personajul din prime time.
Tăcerea ta şi lipsa de manifestare a impulsurilor naturale devin discursul publicului din vîrful canapelei. Eşti în Procesul lui Kafka; te-ai transformat într-un personaj de roman, dezumanizat de faptele blamabile pe care nu-ţi aminteşti să le fi comis. Avansezi cu greu, ca-n Parabola lui Bruegel, te sprijini de ceilalţi concurenţi (şi ei la fel de „orbi“) şi aştepţi să vină ziua de duminică, ziua interogatoriilor, ziua judecăţii. Ştii că eşti Josef K. şi că, asemeni lui, trăieşti în umbra propriilor îndoieli nespuse. E un tablou-circ, în prime time, triumful televiziunii asupra omului: Iată, dragă privitorule, omul, în toată splendoarea caraghioşeniei sale!
La polul opus, în contradicţie cu sentimentul singurătăţii, eşti bîntuit de lipsa intimităţii, acea intimitate firească a omului cu nevoi de tot felul. Spaţiul tău intim, invadat de ochii zecilor de camere de filmat, se transformă în spaţiul comun al audienţei. Viaţa ta toată e la televizor: acolo dormi, acolo mănînci, acolo slăbeşti sau te îngraşi, te îndrăgosteşti şi-apoi săruţi, tot acolo sforăi şi te speli pe dinţi, faci duş şi-ţi vopseşti părul, mergi la baie, strănuţi, oftezi şi te scarpini, visezi frumos sau ai coşmaruri, te doare capul, te dor toate, iei pastile, te prefaci că nu te dor ovarele (din jenă femeiască), fredonezi cîntece-nvechite în franceză sau te bucuri infantil că au sosit făina şi săpunul; te schimbi pe întuneric, te epilezi pe sub halat, tuşeşti în surdină şi te rogi la Dumnezeu pe-ascuns, să nu te vadă lumea.
Şi ţi-e un dor fără margini de liniştea ta de-acasă, de serile alea triste cînd îţi părea că eşti singur şi visai să fii difuzat în prime time. Acum eşti, şi nu-nţelegi de ce te mai simţi singur. Afli răspunsul tîrziu, după mulţi ani în care ai gravat în tine şanţuri de amintiri, retrospecţii care te fac să zîmbeşti, să te miri, să te-ntrebi. Apoi, realizezi că celebritatea nu a fost niciodată ceea ce pare. Pentru oameni ca tine, ea nu este altceva decît o mină antipersonal – îţi explodează sub picioare, lăsîndu-te infirm. Ideea este, în cele din urmă, să înveţi să urci muntele ăsta din faţa ta cu doar jumătate din tine, oricît de singur ai fi.
Alida Mocanu este absolventă a masteratului de Teoria şi Practica Editării din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Mureşan
