Sîmbăta strălucitoare a presei române

Sincer? Mă aşteptam ca apropierea aniversării a douăzeci de ani de la căderea comunismului să stîrnească ceva mai mult elan introspectiv. Sau măcar un fior retrospectiv mai viguros, ceva care să ne arate calea ce-am urmat. Nu mă îndoiesc că vom avea parte, la momentul potrivit, de coroane de flori, de steaguri fluturînde şi de nelipsitului sobor de preoţi. Festivalul " ca şi carnavalul " are rolul lui social. Aceleaşi figuri pe toate canalele TV Dar mi-ar plăcea să ştiu că nu trecem peste aceşti ultimi douăzeci de ani fără a ne da răgazul de a digera cele ce ni s-au întîmplat şi cele ce le-am făptuit noi înşine. Aşa că eu, una, m-am decis să iau aniversarea " şi telecomanda " în propriile-mi mîini şi să sărbătoresc prin muncă. Am început să zapez. Cu televiziunile am început pentru că ele reprezintă sursa de informaţie pentru 80% dintre cetăţeni. Că sînt chichiricioasă ştiu, dar m-a surprins şi pe mine cît de mult material de cîrcotit am găsit. Practic, nu am găsit o singură ştire ireproşabilă " fie ea şi plictisitoare. De la titluri prost alese pînă la stîngăcii de exprimare şi prostie cu ţîfnă " totul încape în ştirile noastre. Şi da, totul încape în ştirile noastre " şi ca subiect, de nu mai ştii care-i ştirea, care-i PR-ul şi care-i procesul-verbal de la serviciul de urgenţe. Am trecut cu destulă nerăbdare prin talk-show-uri, un format pe care eu (într-un acces de naivitate optimistă) îl considerasem epuizat în urmă cu cîţiva ani. Talk-show-ul a constituit cîndva o salvare pentru televiziuni: era ieftin. Aduceai cîţiva oameni în studio, dacă aveai şi un moderator "bun" (charismatic, obraznic, scandalos, invariabil mai deştept decît invitaţii, orice s-ar fi discutat) " succesul era asigurat. Dar formatul s-a păstrat aproape neschimbat, chiar şi invitaţii s-au păstrat neschimbaţi. Aceleaşi figuri ne spun, de ani buni, pe toate canalele, ce cred ele despre. Să nu fiu nedreaptă, însă. Două elemente de noutate am văzut totuşi în anii din urmă. Au apărut psihologii care ne explică resorturile interne ale fiecărui scandal (nu-i aşa că vă trebuia o psihanaliză serioasă a cazului "Necolaiciuc arestat în SUA"?). Şi flip-chart-ul, instrumentul spontaneităţii şi al explicaţiei "cu scheme" (că sîntem la televiziune, avem nevoie de imagini). Talk-show-ul, aşa cum e el făcut la noi, este total anti-telegenic. Nişte oameni care discută stînd pe scaune nu au şarm vizual, nu răspund unei cerinţe fundamentale în televiziune: mişcare şi culoare. Şi nu am putut să nu mă întreb: în fond, ce îşi iau de la televiziuni cei 80% dintre cetăţeni în căutare de informaţie? Nici ziarele nu stau mult mai bine la capitolul acesta. Eu, recunosc, nu mai cumpăr de mult ziare tipărite. Citesc online şi da, mă satisface viteza, aflu ce s-a întîmplat, aproape atunci cînd s-a întîmplat. Dar îmi lipseşte analiza, îmi lipseşte punerea în context, acele lucruri pe care televiziunea, prin felul ei de a funcţiona, nu mi le poate da şi care ar constitui marja de valoare adăugată a presei scrise. Dar ziarele din România încă îmi mai spun ce am văzut aseară la televizor " sînt un fel de programe TV post-factum. De ce ar da cineva banii pe ele? La radio rareori ascult " şi atunci în contexte în care nu mă pot sustrage. Ştiri la fix şi la şi jumătate şi de rest muzică (nici nu spun de care, pentru că e irelevant, ştiu cum e cu publicul-ţintă şi gusturile care nu se discută şi ce este un playlist nenegociabil, că ţi-l bagă calculatorul, programat să...) şi animaţie făcută cu mai mult sau mai puţin har. Radioul serveşte însă, în mod particular, un public captiv, fără mîini şi fără ochi " numai urechi ("oameni în trafic" sau "oameni la birou") şi aceştia stau agăţaţi de lume prin FM. Un cîntec vesel, o farsă crudă şi poziţia radarelor şi blocajelor " şi viaţa poate începe. În căutarea reperelor Formate, platforme tehnologice, gafe şi nemulţumiri " cam asta să fie presa noastră? O gaşcă de copilaşi spălaţi pe creier, de băieţei hype la orice oră din zi şi din noapte, de "fătuci" duse degeaba la şcoală? Lucrînd toţi pentru niscai moguli plini de bani şi, se pare, timp liber, care le dau ordine cum şi ce să scrie despre accidentele alea şi despre cadavrul din grădina blocului, de parcă nu ar avea alte treburi? Aşa sîntem tentaţi să credem " şi am greşi profund dacă am face-o. Există în spatele produselor noastre jurnalistice o profesie care încă îşi caută reperele, se pare. Cunosc suficient de mulţi oameni de presă pentru a-mi permite, de dragul argumentaţiei şi fără pretenţie de exactitate, cîteva generalizări. E greu să fii jurnalist. A fost greu dintotdeauna, dar era frumos, pasionant. Doar că, în zilele din urmă, jurnalismul pare aproape o meserie fără viitor. Eşti împins să faci rating " împins, nu stimulat. Eşti biciuit dacă nu faci. Simptomatică mi se pare reacţia şefilor de la Realitatea TV care au impus angajaţilor, drept criteriu de performanţă, rate de audienţă peste cele ale Antenei 3 " tot timpul, pentru toate emisiunile, oricînd. Nu fac asta " sînt penalizaţi financiar. Lucrul acesta mută atenţia jurnalistului de la ce ar trebui să fie treaba lui: interesul public. Introduce concurenţa la nivelul reporterilor, unde criteriile de performanţă ar trebui să fie cele legate de relevanţă, de promptitudine, de calitatea produsului jurnalistic. Nu mai vorbim de faptul că o astfel de abordare ignoră o realitate evidentă: că, la un moment dat, concurenţa chiar poate avea un subiect mai bun, că şi-l poate gestiona şi promova mai bine. Nu altfel stau lucrurile în presa de provincie. Jurnalistul de provincie îşi vede substanţa meseriei diluată de presiunile economice şi " cu mult mai puternic decît la Bucureşti " de comenzile politice (politică văzută ca un drum de acces la resurse, căci de falii ideologice nu poate fi vorba). Acolo lucrurile sînt "mai simple", ţi se spune în faţă ce să faci şi ce să nu faci. Şi dacă nu-ţi spune patronul, la angajare, îţi spun colegii din redacţie, prin ceea ce fac. La aceasta se adaugă "presiunea centralei" " modelul de presă practicat la Bucureşti, la care consumatorii tăi locali sînt expuşi şi pe care l-ar dori replicat pe plan local. "Cei de la Bucureşti îmi cer ştiri pe care noi, aici, nu le-am da niciodată, pentru că nouă ni se par de toată jena" " îmi spunea un jurnalist din Moldova, corespondent al unui post bucureştean. Ca atare, ce cunoaştem noi, consumatorii de presă, despre România este ceea ce cred producătorii din Bucureşti că ar trebui să fie România, cum rating. Confuzie şi pasivitate Nu există în presa din România nici un stimulent pentru a fi "bun" ca jurnalist. Nu eşti mai apreciat, nu eşti mai bine plătit, nu te priveşte lumea cu mai mult respect pe stradă. A fi "bun", ca jurnalist, înseamnă, de cele mai multe ori, să fii "rău", să fii sîcîitor, să calci în străchinile patronatului şi ale administraţiei publice, să afli lucruri pe care nu ar trebui să le afli. Nu te plăteşte nimeni pentru asta. Nu te admiră nimeni pentru asta. Şi puţin sînt cei care te respectă " dar respectul lor nu ţine de foame, la urma urmei. Recente sondaje de opinie au marcat, pentru prima oară în cei 20 de ani de presă liberă, intrarea mass-media pe lista instituţiilor corupte. Cum a ajuns publicul la ideea asta " e o poveste lungă. Dar cînd, la fiecare ieşire publică, şeful statului îşi face un punct obligatoriu din atacurile asupra presei (nu nejustificat, poate, dar cu o generalizare vinovată), rezultatul este previzibil. În acelaşi timp, aceeaşi mass-media îşi păstrează locul printre fruntaşele între instituţiile în care publicul are încredere. Cam ce putem crede despre un public care are încredere nestrămutată într-o instituţie coruptă? Ce presiune a consumatorului putem aştepta de la el, ca stimulent spre calitate? Dacă ar fi să dau un calificativ presei române de azi, într-un cuvînt îngust (ca orice cuvînt), acesta ar fi: confuzie. La nivelul valorilor, la nivelul practicii, la nivelul " cum i-o zice pe româneşte? " leadership-ului. Cine comandă, cine arată calea în profesiunea jurnalistică? Cine păstrează standardele, pentru vremurile mai bune care vor să vie? Cine îi "judecă" pe jurnalişti cu măsura care le este firească? Că presa noastră arată cum arată, putem să acceptăm. Putem trăi cu asta o vreme. Dar mă sperie faptul că profesioniştii din presă tind să considere lucrurile acestea normale. Să creadă că diluarea meseriei este de neoprit, este firescă, deci e de bine. Mă sperie faptul că după atîţia ani de vorbire şi dezvorbire, nu există încă decizie interioară breslei pentru autoreglementare. Mă irită că industria de mass-media vede în etică şi profesionalism un moft care face rău la profit (cum vădeşte practica). Mă nedumereşte pasivitatea (a profesiei şi industriei deopotrivă) în faţa cotropirii " cumpărarea de ştiri de către guvernanţi e încă blamabilă, vînzarea de ştiri de către mass-media este însă acceptabilă, e bine, ne convine, ne alimentează conturile. Mă întristează rezultatele unui studiu pe care l-am efectuat în mijlocul oamenilor de presă şi care relevă convingerea dominantă că autoreglementarea nu va funcţiona, pentru că lipseşte forţa motrice din interiorul comunităţii şi "autoritatea morală" care să facă judecata cea dreaptă. Într-o sîmbătă dimineaţă, fi-miu, care are şi el douăzeci de ani, a avut o tresărire de autoevaluare. Intrase printre primii la facultate şi, la capătul unui an de studiu, învăţa pentru cele două restanţe. "Pot mai mult. Nu îmi e de ce zice lumea. Dar îmi este ruşine mie cu mine." Ei, eu asta aştept de ceva timp încoace: să se facă sîmbătă dimineaţă în capul presei române. Dar poate sistemele se maturizează mai greu decît oamenii.