Sicrie, <i>made in EU</i>
În trecut, viaţa oamenilor din Vălenii de Munte, un orăşel de aproape paisprezece mii de locuitori, depindea, într-o oarecare măsură, de o fabrică de armament. La uzina "Mecanica" aveau un loc de muncă asigurat peste două mii de "vălenari" care în timpul liber îşi vedeau de treburile lor gospodăreşti, cum ar fi fabricarea ţuicii. Şi, conform planului de industrializare, fuseseră aduşi aici specialişti din alte părţi. Desigur, ingineri. Rămăşiţele fostei uzine se mai văd şi astăzi în perimetrul noului parc industrial. Cîteva fragmente de gard din sîrmă ghimpată, buncăre dezafectate, chiar şi un tanc printre buruieni. Un soi de bodyguard, cu o staţie de emisie-recepţie la brîu, păzeşte un "obiectiv" al nimănui. Peste o jumătate de oră va fi ameninţat cu concedierea de către superiorii săi, pentru că ne-a lăsat să admirăm priveliştea. Relicvele. "După Revoluţie, nici NATO, nici o altă structură militară occidentală nu a fost interesată de ce se făcea aici." - ne spune Sorin Constantin, un inginer de-al locului. La începutul anilor â90, din cele 2000 de angajaţi mai rămăseseră 300, în şomaj tehnic. Apoi, s-a "inventat" parcul industrial. Un experiment. De altfel, primul de acest gen din România. Mai exact, cele 23 de hectare care aparţineau uzinei au fost împărţite unor firme şi firmuliţe cu capital român, străin sau mixt. O afacere locală. Povestea de succes a oraşului Vălenii de Munte, în tranziţie, spune aşa: "prin înfiinţarea parcului industrial, rata şomajului s-a redus, în mai puţin de un an, de la 38% la 5%". Ne uităm în jur, aşteptîndu-ne să-i vedem pe cei 33% dintre foştii şomeri mişunînd. Locul pare pustiu. Totuşi, în parcul industrial se produce acum aproape orice: brichete din rumeguş, tricouri pentru Disneyland, mobilier din lemn curbat, inclusiv sicrie pentru export. Sicrie? Inginerul rîde. "Da, sicrie. La normele europene. Am transformat o fabrică care înainte aducea moarte, într-o fabrică care acum aduce odihnă veşnică." Mergem să vedem sicriele. Din scînduri de lemn uscat, fără noduri, cu o grosime de trei centimetri. La normă. Asistăm la întreg procesul tehnologic. În hală e un zgomot infernal, aşa că auzim doar frînturi din explicaţiile inginerului. Ecologice... căptuşeală biodegradabilă... prevăzute cu epuratoare. Preţul: în jur de douăsprezece milioane de lei vechi. Mă îndoiesc că vreunul dintre angajaţii fabricii îşi permite să-şi cumpere din salariul său măcar jumătate de sicriu. Poate că din cînd în cînd primesc cîte unul gratis, cum se dădeau pe timpuri bibelouri la fabricile de porţelanuri. Munca de aici nu pare mai grea decît într-alte părţi. Şocul însă e altul: majoritatea angajaţilor sînt femei. Femei în vîrstă, în pragul pensiei, care probabil că au muncit pe vremuri la uzină. Şi multe femei tinere, cochete, rujate, cu unghiile date cu ojă. Îşi dau la o parte şuviţele care le cad pe frunte în timp ce îndepărtează de pe sicrie ultimele aşchii. Ne zîmbesc în momentul în care aşază capacele lustruite. Un job ca oricare altul. Le priveşti şi ai senzaţia că fac curat în propria ogradă. Calităţile lor de bune gospodine îşi pun amprenta asupra produsului finit. Sicriele nou-nouţe seamănă cu nişte cutii de bomboane neîncepute. Pe un perete atîrnă o pînză cu un desen: o floare. Şi dedesubt: "8 Martie. La mulţi ani!". Ce preferă doamna? Unde să mergem mai întîi? La "Drumul veşniciei"? Sau la "Efemer SRL"? Mai avem de ales între "Rai"-ul lui Eugen, adică "Eugen Ray SRL" şi "Nosferatum". Poate dăm o raită şi pe la "Laleaua neagră - lenjerie funerară". Categoric, patronii magazinelor de pompe funebre au imaginaţie. Deşi încă nu ne-am lămurit în ce direcţie se îndreaptă sufletele celor care nu mai sînt: spre "Miazănoaptea SRL" sau spre "Apus"? În nici un caz nu vom intra într-un stabiliment care se numeşte "Galant Frigo-Star". Mai degrabă, la "Caritabil SRL", deşi nu-mi vine să cred că e pe gratis. Sau la "Pietate"? Îl ocolim pe meşterul "Gepeto" şi ne încercăm norocul la unul fără nume, dar non-stop, care are încă "marfa" la vedere, în vitrinele căptuşite cu catifea roşie. Nu respectă normele, căci geamurile ar trebui să fie fumurii ca să nu întristeze trecătorul. Înăuntru, linişte şi pace. Nici un client. Doar un individ mic şi chel, posibil patronul care şade picotind, ca la priveghi, în dreptul unui exponat. O prietenă mă sunase de dimineaţă să-mi propună o mică "excursie", destul de morbidă. Le-a murit o bătrînă în bloc şi n-are cine să o îngroape, aşa că au strîns toţi vecinii bani pentru înmormîntare. Misiunea ei: să achiziţioneze obiectul principal fără-de-care-nu-se-poate. Cît mai ieftin. Adică să nu depăşească cinci milioane. Pe drum spre "Tartar" sau "Thanatos" sau, în fine, nu mai contează, îi zic că n-are nici o şansă. Astea europene sînt peste zece milioane. "Dar ce, nu putem să o punem într-unul din ăla dinainte de aderare? Ne amendează cineva?". Nu ştiu ce să-i răspund. Din cîte ştiu, legislaţia încă e zăpăcită rău. Aşa zice şi chelul. "Mai întîi le vindem pe astea vechi, că doar n-o să le punem pe foc, şi dup-aia respectăm normele, că altfel nu se poate! Ce preferă doamna?" Adică, decedata. Nu ştim, că n-am cunoscut-o prea bine. Ne recomandă un stejar, dar e şapte milioane şi ceva. "Arată bine!" - zice prietena mea studiindu-l. Dar e prea scump pentru bugetul ei. Omul, cît se poate de amabil, ne prezintă şi unul la patru milioane, cu o scîndură subţire ca o coajă de ou. "Uf, în ce situaţie nasoală m-a pus! Dacă nu-i iau ceva mai ca lumea, dup-aia îmi merge rău, nu-i aşa?" E nehotărîtă. Mai bine s-ar duce acasă să dea nişte telefoane. Colegii ei, doctorii de pe Salvare mai ştiu una, alta. Unii chiar au afaceri personale. Între timp, chelul tot deschide la capace şi ne explică că "mortul chiar dacă nu ne e rudă sau prieten ar trebui respectat". Simte el că "stejarul" e tocmai ce-i trebuie unei doamne în vîrstă. Aşa "simte" şi prietena mea, aşa că pînă la urmă se îndură să dea cele două milioane în plus. Zîmbesc. Chiar îi plăcuse sicriul. Un epurator nu vrei? Ce-i ăla? O chestie ca să nu miroasă. "Oricum miroase. Au găsit-o după cinci zile. O îngropăm mîine rapid. Ce să mai dăm banii pe epurator?" Patronul dă trist din cap. E clar că nu respectăm mortul cum trebuie. Deşi, după părerea lui, "epuratorul e un moft. Ar trebui pus numai atunci cînd mortul se duce într-altă ţară". Pare însă fericit că ne-a băgat pe gît "stejarul". "Şi mai poftiţi pe la noi!"
