Shanghai Express
Este titlul unui film cu Marlene Dietrich din 1932, realizat de (cine altul decît?) Josef von Sternberg. Alb-negru, fireşte. Marlene ("Shanghai Lily") intră în film din dreapta, de-a lungul unui tren staţionat în gară - o siluetă cu voaletă pe chip ce taie aburii locomotivei cu un stiletto de pene negre pe post de blană... E o intrare (în istoria cinematografului, nu şi-n povestea noastră) care m-a făcut de multe ori să mă-ntreb dacă Billy Wilder, în Unora le place jazzul (realizat 17 ani mai tîrziu, dar acţiunea petrecîndu-se cam odată cu cea din Shanghai Express), nu a pus-o pe Marilyn - îmbrăcată, atenţie, tot în negru! - să intre în film, de la stînga la dreapta şi sărind peste un strănut al locomotivei, ca un omagiu în oglindă la filmul lui Von Sternberg; dileme de cinefil. Shanghai-ul real (în care am fost o singură dată, acum cîţiva ani, şi n-am stat decît două zile - de unde titlul "express") mai păstrează, din fericire, cîteva minunate vestigii art-déco din epoca filmului dlui Von S. Ele sînt înşirate cuminte pe chei - un hotel, o poştă, o bancă... -, de cealaltă parte a fluviului (Yang-numaiştiucare) ridicîndu-se, sfidător, zgîrie-nori de-a dreptul S.F. La Shanghai am avut, brusc şi fără anestezie, şocul unui oraş din secolul al XXII-lea care mai păstrează, aproape miraculos, clădiri de pe la-nceputul celui de-al XX-lea... Contrastul este uluitor, dar tocmai el face ca Shanghai-ul - construit cu zel capitalist şi cu bici comunist în spate - să fie o metropolă infinit mai simpatică şi mai umană decît lugubrul Beijing. La Beijing, blocurile sînt la fel de ascuţite, dar orice urmă a vreunui "înainte" este ascunsă, cu viclenie parcă, privirilor imediate. Trecutul multimilenar (brand egipteano-chinez prin excelenţă) este cantonat în punctele ştiute: "Cetatea interzisă" şi - la cîţiva kilometri de Beijing - Marele Zid. În rest, privitorul (străin sau local) nu trebuie să vadă decît avîntul economic chinezesc - materializat în zgîrie-nori fără stil - şi vîntul suflînd peste inumana piaţă Tienanmen, ale cărei proporţii dau o idee (dar doar una!) despre scara la care lucra China tovarăşului Mao şi despre micimea (şi, ca atare, lesne-lichidarea) oricărui om în comparaţie cu ea. Această scară e păstrată în comunitalism tocmai pentru ca, probabil, omul să se simtă furnică. Beijing-ul e un gigant gri imobil, paralizat de poluare şi trafic şi asaltat, în răstimpuri, de roiuri de biciclete (erau 9 milioane, zice cîntecul, acum se pare că au ajuns 10...). Shanghai, pe de altă parte, e colorat şi la scară umană - deşi trebuie să te uiţi în sus ca să-l vezi. Străzile sînt mai înguste, casele vechi stau, pipernicite (dar stau!), pe lîngă - cum se zice - coloşi de oţel şi sticlă, viaţa pare normală (pe la 2 noaptea poţi vedea comercianţi jucînd mah-jong în faţa magazinelor lor) şi, dacă nu te ameţesc prea tare OZN-urile alea sticloase în culori fluo înfipte-n sol, poţi gusta - la poalele lor - plăcerile tihnite ale unei vieţi încă-omeneşti. Shanghai este ca un Manhattan teleportat multe secole înainte, în care "cartierul chinezesc" ar fi ocupat tot restul. Nu sună prea încurajator, dar asta-i situaţia.
