Sexul și stomacul

Pînă nu demult, și chiar și azi în unele locuri și cercuri mai conservatoare, păcatul esențial al vieții de zi cu zi era legat de sex. „Fructul oprit“, cu toate că, strict, fusese o interdicție alimentară, părea să se refere  la sexualitate (deși celebrul pasaj din Facere nu spune deloc așa ceva). Adulterul era, firește, un păcat greu, ca și ceea ce se numea „desfrînare“ – concubinajul fără ceremonia căsătoriei, sexul în grup, schimbarea partenerilor etc. Divorțul era interzis de catolici și dificil la protestanți. Măsurile anticoncepționale – cîte erau – erau privite chiorîș, căci sugerau sex de plăcere. Nuditatea era prohibită. Nu mai vorbim despre ceea ce altădată se numeau „perversiuni“: homosexualitatea (fie activă, fie pasivă), lesbianismul, transsexualitatea, bisexualitatea, masturbarea și ce-o mai fi. De fapt, în mediile creștine mai rigoriste, chiar și sexul soților era tolerat doar cu anumite condiții: să fie cît mai lipsit de plăcere posibil (mai ales în ceea ce privea femeia), să aibă strict ca scop procreația, să evite orice ar fi putut sugera o „perversiune“. Cum se știe, în creștinătatea tradițională sexul marital era văzut (de la Sf. Paul, cel puțin) ca un rău mai mic, o concesie făcută naturii căzute a omului; preferabilă ar fi fost castitatea.

Azi, în lumea postmodernă, cel puțin, am depășit aceste „prejudecăți“: mai vechile „perversiuni“ se numesc „opțiuni“ și e interzis legal și moral a le incrimina în vreun fel, căsătoria face loc tot mai des concubinajului, adulterul e tradus în termenii unei noi „experiențe“, limbajul, moda, literatura, filmul au aruncat peste bord majoritatea tabuurilor sexuale, nuditatea e cool. Dar, curios, sentimentul omenesc al păcatului, convingerea că, într-un fel, nu sîntem în regulă cu viața noastră cotidiană, n-a dispărut, ci numai s-a transferat într-o altă sferă a existenței – în domeniul alimentar. „Fructul oprit“ a devenit ceea ce, literal, părea să fie de la început: ceva bun de mîncare. (Sigur, și lăcomia alimentară era un păcat pe vremuri, dar unul incomparabil mai mic decît cel sexual.)

Azi e în regulă dacă ți-ai lăsat nevasta ori bărbatul, dacă trăiești cu cine-ți place fără taina căsătoriei ori ești homosexual, ori ai copii din afara căsătoriei. Divorțul e o banalitate, adulterul aproape la fel. În schimb, e suspect să fii gras. Sugerezi că te complaci în răsfățuri culinare nesănătoase. Că nu dai atenție ecologiei. Arăți că nu‑ți pasă de suferințele animalelor. Carnivorul, cică, se face vinovat nu doar față de el însuși, dar și față de comunitate, de omenire, de planetă. Glutoneria noastră ne face obezi, diabetici, predispuși la boli cardiace. Mai ales așa-numitele „sărbători“ au devenit niște chiolhane prelungite și inutile. Sîntem mustrați că mîncăm și bem mult peste necesități, apoi ajungem la Urgență, împovărînd sistemele de sănătate publică, văduvindu-le de resurse pentru cei cu adevărat în nevoie. Mai grav, zice-se, e că risipim ceea ce nu putem îngurgita, cînd încă sînt atîția oameni săraci. Milioane de tone de mîncare se aruncă zilnic în „țările civilizate“. Inundăm mediul cu cartoane, cutii, ambalaje de plastic, pungi folosite pentru transportul mîncărilor noastre. Dar și mai grav e că nesațul nostru se face pe seama a milioane de sărmane ființe necuvîntătoare. Și, ticăloșii de noi, nu ne oprim la porci, la viței, la miei, la bietele găini și gîște: gurmandiza noastră nesecată poftește și pești de toate felurile, crustacee ori moluște. Încet-încet, am secătuit rîurile, am epuizat oceanele, iar pentru a satisface poftele noastre fără limite, creștem nefericitele animale industrial, fără libertate, soare, mișcare. Extragem proteine din chinul lor. Dar relele noastre nu se opresc aici: atît de multe vite produc uriașe cantități de gaze de seră, „amprenta noastră de carbon“ e imensă. Pășunile și terenurile agricole au condus la dispariția multor păduri, adică la distrugerea habitatelor naturale ale animalelor și plantelor. Mii de specii dispar zilnic, fiindcă nu ne mai săturăm de biftec. Planeta e în pericol, a șasea extincție se apropie vertiginos.

Și fiindcă sîntem atît de păcătoși, au apărut și cenzorii morali care să ne certe în numele noii religii a mediului: veganii și activiștii de mediu, printre care a ieșit în evidență recent tînăra Greta Thunberg, ultimul avatar al urii de sine. În alte timpuri, ea ar fi imitat-o pe Sf. Tereza prin rigorism ascetic, încercînd să stîrpească în ea și în cei din jur orice umbră de concupiscență sexuală; azi cere imperativ de la familie și de la lumea întreagă să ne reducem „amprenta de carbon“ mîncînd semințe și călătorind cu trenul.

Concluzia este că nu încetăm să fim în dezacord cu noi înșine: condiția umană este să ne știm vinovați pentru plăcerile noastre, în neregulă, trăitori în rău. Diferă doar materia acestuia, în funcție de circumstanțele istorice: ieri eram îndemnați mai ales să fugim de carne în sens simbolic, azi – de carne în sens nesimbolic. Pe atunci, păcatul era să fii homo, azi – să nu fii eco.

În esență, cîndva omul se știa decăzut mai ales fiindcă avea sex; în zilele noastre – culpa mare e că are stomac.

(articol publicat în nr. 829, 9 – 15 ianuarie 2020)