Sex/Pol (în care se arată că sexo-marxismul este de dreapta)
Pupătorii de moaște există. I-am văzut cu toții, măcar la televizor, la coadă la Sfînta Parascheva. Dar sexo-marxiștii există? A văzut cineva un sexo-marxist în carne și oase? Sigur că există. De văzut nu i-am văzut, căci majoritatea au dat deja ortul popii, dar am auzit de ei.
Bunăoară, acest domn, Wilhelm Reich, care a trăit între 1897 și 1957. Psihanalist. Un individ care, după ce a fost discipolul lui Freud, a dezvoltat o teorie care spune că doar printr-o eliberare totală a energiei sexuale va putea clasa proletară să-și atingă și să-și realizeze potențialul revoluționar. De altfel, el este cel care a inventat termenul „revoluția sexuală“. Individul a fondat, în timpul istericilor ani ’30, Asociația Germană pentru Politică Sexuală Proletară (Sex-Pol) și se pare că s-a bucurat de o audiență considerabilă, în ciuda faptului că a fost renegat atît de comuniștii germani, care l-au dat afară din partid, cît și de confrații săi psihanaliști. După ce a emigrat în America la sfîrșitul anilor ’30, a inventat o cutie de metal în care te puteai instala pentru a-ți elibera energiile sexuale și a te conecta la energia libidinală a cosmosului. Se pare că aparatul a fost încercat inclusiv de Burroughs, Bellow și Salinger. Mai tîrziu, Woody Allen a poreclit instalația „orgasmatron“, și așa i-a rămas numele. În orice caz, justiția americană s-a sesizat pentru fraudă și i-a interzis lui -Reich să mai închirieze sau să vîndă aparatul; ulterior, el nu numai că nu a respectat interdicția, dar a căpătat convingerea că pămîntul e atacat de OZN-uri și a început să folosească orgasmatronul pentru contracararea acestor atacuri. A fost condamnat la doi ani de închisoare, unde a și murit.
Fascinația pentru energia sexuală a luat proporții în anii ’50 în America, unde discuția a căpătat o asemenea amploare încît i s-a dat și un nume: „Dezbaterea asupra marelui orgasm“, purtată în revista Dissent și lansată de publicarea eseului lui Norman Mailer, „Negrul Alb: Reflecții superficiale despre Hipster“ (1957). Una dintre ideile din acest eseu este că figura rebelului nu mai poate fi încarnată de clasa muncitoare, ci de acest marginal al societății care este hipsterul – sau „negrul alb“, care ar fi capabil să-și atingă potențialul vital prin calitatea orgasmului, mai precis prin așa-zisul „orgasm apocaliptic“ (la care aparent toată lumea visa, fără a putea însă să-l obțină).
Toate bune și frumoase, doar că, dacă examinăm puțin cum stau lucrurile, ne dăm seama lesne că ideile vehiculate de acești indivizi nu au nimic de a face cu marxismul. Ba chiar dimpotrivă. Ele nu fac decît să distragă atenția de la chestiunea politică și socială, îndreptînd-o către aspectele individuale și sexuale. Ele proslăvesc figura rebelului și a nonconformistului, doar că revoluția acestuia se consumă într-un spațiu public care nu mai este al politicului, ci mai degrabă al diverselor tipuri de defulare în masă. Mai mult, ele au drept consecință invazia spațiului politic de un imaginar erotic prea lesne de comodificat. Rezultatul „revoluției sexuale“ a fost, așa cum a arătat-o Adam Curtis în The Century of the Self, tocmai contrariul intențiilor inițiale ale lui Reich: nu o emancipare a maselor proletare și a societății în general, ci o reîntoarcere narcisistică a individului către sine însuși și pulsiunile sale: „un sine izolat, vulnerabil și, mai mult decît orice, avid, mult mai ușor de manipulat…“. Pe cei 1% care dețin jumătate din resursele la nivel mondial nu-i deranjează revoluția sexuală, ba chiar se bucură că pot să vîndă mai mult porn. Preocuparea pentru „eliberarea sinelui“ – la început prin descătușarea energiilor sexuale, ulterior prin „reinventarea“ sinelui și afirmarea acestuia mai presus de orice noțiune de „societate“ – nu a făcut decît să transforme posibilitățile de emancipare socială pe care părea că le promite revoluția sexuală în oportunități de marketing pentru firmele care sînt capabile să-ți vîndă o identitate doar a ta și tricouri cu statement în ediție limitată.
Cu siguranță, titratul domn care a inventat cuvîntul „sexo-marxism“ l-a avut în minte pe acest personaj exaltat și, de ce să nu o recunoaștem, ridicol, care a fost Wilhelm Reich. Din păcate i-a scăpat însă celălalt aspect al problemei, și anume că nu este nici un fel de marxism în „sexo-marxism“, ci tocmai contrariul său. Desigur că tentația e mare să subminezi ideile adversarilor ironizîndu-le și asociindu-le cu cele mai bizare deviații ale lor, deturnînd discuția de la problema fundamentală ridicată de Marx, și anume existența unor inegalități structurale în societățile capitaliste. După cum e facil să te oprești la orgasmatron, ignorînd consecințele pe care această asociere nefericită a lui Marx cu Freud le-a avut, și anume iluzia că este posibilă o schimbare a societății pornind de la construcția unui sine emancipat, dar atomizat social.
Din fericire, concepțiile promovate de Reich în tumultuoșii ani ’30 (care, de altfel, se remarcă prin facilitatea cu care au făcut posibilă răspîndirea celor mai bizare și mai periculoase idei) nu par să se mai bucure de un context istoric favorabil. Privind de la distanța secolului al XXI-lea și reflectînd la evoluția istorică atît a marxismului, cît și a psihanalizei, nu putem să nu constatăm că aceasta din urmă a făcut posibilă deturnarea ideilor despre justiția socială către o poziționare narcisistică ce face să pară că schimbarea socială poate fi demarată prin schimbarea sinelui. Seamănă cu ceva? Da: seamănă cu mindfulness-ul. Astăzi, nu mai este vorba nici măcar de energii libidinale prezumate a putea duce, în cele din urmă, prin acumulare cantitativă urmată de salt calitativ, la o revoluție; căci nici nu mai poate fi vorba de vreo inhibiție socială a libido-ului: acesta a devenit marfă de consum. Pînă și energiile sexuale au fost domesticite și luate în stăpînire de producția fantasmatică a societății de consum. Astăzi este vorba doar despre sine, afirmarea acestuia și ideea absurdă că poți fi ce vrei să fii purtînd adidașii potriviți, și că prin asta faci o declarație politică despre valorile tale (eventual de stînga).
„Sexo-marximul“, prin faptul că esențializează individul pînă la dispariția și irelevanța a orice îi este exterior – inclusiv societatea –, este de fapt profund de dreapta. Există, așadar, sexo-marxiști? Eu sper că nu. Cu ei sigur nu se poate face revoluția proletariatului.
Ruxandra Ivan este conferențiar la Universitatea din București și a fost consilier la cabinetul ministrului delegat pentru afaceri europene Victor Negrescu în perioada octombrie 2017 – noiembrie 2018.
