Second Life - Remix sau remake?

Prin 2005, la puțini ani după ce a fost lansată pe piața internautică, am descoperit cu frenezie platforma Second Life și mi-am făcut (cu ajutorul prietenilor abili computeristic) un avatar pe nume Mesmeea Cuttita. Numele de familie mi-l arondase chiar platforma Second Life, în schimb Mesmeea era un mai vechi avatar (magic) al meu pe care îl utilizasem în prozele autoficționale (din cărțile Nebulon și Angelus), iar recent în cartea de balade postumane Sophia România. Ce făceam în Second Life era, poate, relativ banal: zburam cu delicii, nu interferam cu lumea din Second Life, nu intram în dialog, zburam și atîta tot. Pentru mine, însă, zborul acesta fictiv era o reală bucurie și chiar o formă de terapie contra cotidianului epuizant. Am renunțat să mai zbor în Second Life atunci cînd platforma a devenit și un fel de mall de unde puteai achiziționa (în mod real) produse. Lucrul acesta m-ar fi coborît non-compensatoriu în lumea mărfurilor concrete și a neguțătorilor, adică în exact lumea din care voiam să evadez.

Recenta intenție a lui Mark Zuckerberg de a preschimba Facebook într-un fel de Second Life revigorat, renegociat și energizat tehnologic m-a pus, ca pe destui alții, pe gînduri. Facebook, o platformă eminamente a cotidianului și a comunicării de tip fast-food, dar și cel mai mare cimitir din lume, cum a fost el denumit din unghiul utilizatorilor pieriți (de facto în lumea reală) care continuă să viețuiască, simbolic, prin paginile lor de Facebook (paralizate sau întreținute de rudele, prietenii ori fanii lor).

Lumea noastră redefinită de pandemie și sub auspiciile ei a cunoscut, datorită online-izării silite de molimă și avansului tehnologic impus, nuanțe și ramificații care au fost profețite pînă acum doar în utopii (sau în anti-utopii și distopii). Cum este să trăim printre instalații care ne vorbesc de parcă am fi alte instalații? Și cum este să trăim printre făpturi umane care așteaptă de la instalații un soi de simili-mîntuire? În vremurile complicate de acum (cu nevroze, fantasme, frustrări, reverii etc.). Mi-am pus întrebările acestea de xyz ori, în ultimul an. De la interviurile acordate acum cîțiva ani de robotul Sophia la instalațiile care ne populează casele (boxe vorbitoare și alte device-uri), de la ochelarii 3D (cu care vizionăm inclusiv acasă filme spectaculoase imagistic) la voci digitalizate cărora li se confecționează o aparență umană și care pot oferi inclusiv concerte (cîntăreața niponă Hatsune Miku, de pildă). De curînd am citit o problematizare lansată de jurnaliștii de la BBC care se întrebau dacă amploarea pe care a luat-o în ultimii ani (datorită pandemiei sau dincolo de ea) Inteligența Artificială ar putea declanșa nașterea unei noi religii!

Răspunsul teologilor a fost acela că roboții și alte instalații nu pot fi substituți ai preoților, fiindcă nu au suflet. Pe de altă parte, însă, există exemple (chiar dacă sînt excepții, deocamdată) care contrazic incapacitatea roboților în sens predicativ teologal: într-un vechi templu budist este utilizat un robot numit Mindar, proiectat ca o zeitate a îndurării, iar în spațiul romano-catolic, de asemenea, a fost creat un robot numit SanTo (deocamdată doar testat experimental). M-am chestionat, cu neliniște, după ce am aflat despre acești doi roboți, cum ar putea arăta o spovedanie a unui hominid în fața unui preot-robot. Sau, poate, cine știe, în viitor spovedania poate fi înregistrată pe un stick care, conectat la robotul-duhovnic, va primi un răspuns… pe măsură! Fantasmagorii, sper, deocamdată.

Apoi am citit poemul scris de generatorul de text GPT-3, An Uber-poem (textul nu e tocmai nou, dar eu l-am receptat doar acum).  Iată începutul: „Poet, Uber Poet, they whisper / Quietly, softly, eerily / Sometimes, sometimes not? / Someday, someday perhaps / If you come, if you work, if you try, you too could write like them”.

Poemul mi s-a părut a fi mecanic, repetitiv, cel puțin în prima jumătate în care se percepe că este scris de o instalație, căci e rigid, iar repetitivitatea nu are nimic incantatoriu (așa cum ar scrie o făptură umană un poem care mizează pe repetitivitate), ci este înțepenit, paralizat, formal. Partea a doua a textului este mai interesantă, dar e moralistă, construită ca un poem didactic, pedagogic. Poate de aici percepția mea că textul este scris de un robot. Ulterior mi-am dat seama că opinia mea era deja formatată cînd citisem textul, știind de la început că este scris de un computer; interesant (ca reacție) ar fi fost, de fapt, să citesc textul fără să știu că este scris de un computer (ar fi putut fi chiar inventat un nume de autor, la o adică) – poate nu mi-aș fi dat seama că nu este un text scris de o făptură umană și aș fi reacționat ca la un text obișnuit, adică… omenesc.

Avatar & virtual

Nu sînt singura preocupată de aceste teme și subteme, ci am cîțiva oameni în apropiere care scriu despre ori dezbat aceste chestiuni. Unul din ei este eseistul și filosoful clujean Aurel Codoban, prins în aceeași capcană teoretică și teoretizantă (fantasmatică, poate) ca mine (de altfel, lucrează la un amplu eseu în acest sens care, probabil, va deveni o carte). O serie de articole actuale problematizează și ele ceea ce nu e clar cum poate fi problematizat, căci exactitatea nu poate fi prinsă în insectar în aceste zile, ci doar tatonată cu prudență.

Yuval Noah Harari, de pildă (istoric care predă cursuri de etică și filosofie în Israel și care a publicat cărțile Sapiens, Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI, traduse la Editura Polirom), avansează ideea modificării speciei umane mediată de ingineria genetică și de entități non-organice (într-un interviu pe care i-l ia jurnalistul Anderson Cooper, de la CNN). Harari nu ezită să crediteze ideea construcției de creiere pentru o nouă specie umană, considerînd că acest lucru va fi fezabil în curînd. Angoasa lui nu este legată, însă, de viitoarea specie umană re-cerebrată artificial, ci de utilizarea abuzivă a datelor personale de către diverse sisteme, structuri și rețele oficiale – o chestiune obsedantă în ultimii ani în discuția inclusiv etică despre libertate și dreptul omului la confidențialitate și privat.

Pe fondul acestor dezbateri acute despre uman și postuman, anunțul lui Mark Zuckerberg de a crea Metaverse a suscitat o puzderie de comentarii. Joe Tidy (reporter cyber) la BBC News („Zuckerberg’s metaverse: Lessons from Second Life”) afirmă că noul Second Life pe care Zuckerberg vrea să îl asume nu va fi defel un JOC și că în mod evident presupune ambiții uriașe de control psihic global (imperiul Facebook nu este, de altfel, străin de asemenea ambiții deja interogate public). Abram Brown (redactor specializat pe rețele sociale, la Forbes), în textul său intitulat „What Is The Metaverse – And Why Does Mark Zuckerberg Care So Much About It?”, face o sinteză a ceea ce a fost și este Second Life (cu plusuri și minusuri).

M-a cuprins o angoasă spontană cînd am citit că unul din întemeietorii jocului Second Life, Philip Rosedale, și-a imaginat (la începuturi) că își va petrece jumătate din viață prin intermediul avatarului său din joc. Abram Brown emite o observație captivantă pentru vremurile de acum: aceea că ne va fi mult mai ușor să ingurgităm orice formă (insidioasă sau nu) de Internet (și oricît de acaparantă), pe fondul pandemiei care ne-a creat cutuma de a ne consuma majoritar timpul de viață la computer. Prin urmare, orice fel de nou imperiu tehnologic (cu pîrghiile sale de ghidaj și leadership) se grefează, vrînd-nevrînd, pe niște obișnuințe și pe un antrenament tehnologic pe care îl avem deja în sînge. Reacția noastră nu va fi una de respingere ori de protejare, ci un accept cel puțin tacit, dacă nu fățiș ori chiar entuziast. Este vorba de o adaptare (spectaculoasă sau, dimpotrivă, firească) a speciei umane la viteza cu care tehnologia se dezvoltă? Sau despre o modificare de paradigmă a cunoașterii care ne va împuțina umanitatea și care gnoseologic ne ispitește cu tendință? Balanța între avantajele tehnologiei perfecționate ori progresiste și cusururile (alienante) produse de aceasta e dificil de păstrat într-un echilibru de facto (poate doar într-unul virtual, sic!). Noul teatru de marionete este, însă, trendy, la fel ca Silicon Valley și realitatea virtuală. Futurologul, filosoful computeristic, omul de știință Jaron Lanier, citat de Abram Brown, consideră că preschimbarea Facebook în Metaverse (cu efectul scontat de Second Life) va fi o afacere care va destrăma umanitatea.

Mai adaug că ochelarii de realitate virtuală pe care i-am putea avea acasă ca dotare pentru a petrece timp (între o oră și trei ore în noul Second Life sau într-un alt fel de VR – căci acesta este timpul calculat de cercetători și estimat ca fiind specific celor care se sălășluiesc virtual, zilnic, în lumea noastră de acum) vor declanșa, medical, tulburări craniene și psihice concrete (iar de la individ s-ar putea ajunge la o întreagă, în mod previzibil, maladie a colectivității). Poate se cuvine să redefinim o etică avansată pe măsura tehnologiei avansate? Ori se va ajunge la o etică medical-tehnologică necesară în deceniul următor… Pun mai multe întrebări decît răspund, dar lucrul acesta cred că este specific pentru atmosfera actuală a dezbaterilor la și pe temă.

Pe de altă parte, apocalipsa futurologică și imperiul computerelor sînt privite și cu ochi sceptic, de relativizare a forței de impunere și impact a acestora. De curînd, omul de afaceri, investitorul și miliardarul Peter Thiel (considerat, de altfel, inclusiv un profet al vremurilor noastre) a afirmat că neliniștea umană contemporană (și implicit luciditatea noastră) ar trebui să se concentreze pe furtul de identitate care este posibil și real acum (prin varii sisteme de sintetizare și prelucrare a datelor personale) și nu pe ceea ce va fi peste un deceniu în chestiunea inteligenței artificiale.

„Cine n-ar dori să moară, visînd că moare?”, scria cîndva avangardistul Sașa Pană, într-un poem, la începutul secolului trecut. Într-adevăr, există o miză nu doar epistemologică a ceea ce ar putea fi Second Life sub bagheta (evident manipulatoare, dar totuși încă vizionară, poate, a) lui Mark Zuckerberg, ci și o miză amplificat terapeutică (manifestată prin tehnologie avansată). Zuckerberg aspiră să fie un fel de vraci la scară mare, un vraci-mogul global, dar nu știu dacă îi va ieși jocul ori pariul cu lumea și hominizii (y compris computerele, Internetul and Co). Dacă Second Life va deveni un spital digital sau, dimpotrivă, un ospiciu ori un pre-cimitir virtual, o lume de apoi de dinaintea lumii de apoi, vom vedea. Depinde de context, de receptare, de evoluția (sau involuția) noastră ca făpturi încă umane.

Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sophia România, Casa de editură Max Blecher, 2021.