Scurtă istorie a secretului în vremuri apropiate

Comunismul şi-a făcut debutul, ca forţă politică, în forma unor organizaţii clandestine, secrete. Lenin în Elveţia, dar şi comuniştii români erau urmăriţi şi se ascundeau. Nevoia de mistificare a făcut ca, după ce au ajuns la putere, şi unii, şi alţii să continue să învăluie în secret perioada ilegalităţii - amintiţi-vă despre "Cursul scurt de istorie a PC(b) al Uniunii Sovietice" şi despre fotografiile trucate cu Ceauşescu ilegalist de la Muzeul PCR. În anii comunismului, secretul nu ascundea doar trecutul, şi nu doar evenimentele semnificative, ci şi (mai ales) viaţa privată a celor de la putere. Puţini ştiau cum se numeau soţiile membrilor nomenclaturii (afară de "una", evident). Copiii lor învăţau în şcoli cu populaţia atent triată. Vilele în care îşi petreceau vacanţele, la Predeal sau Neptun, erau împrejmuite cu ziduri ce inhibau privirile indiscrete ale muritorilor - cu timpul, aceştia nu mai aveau nici dreptul să circule în zonele cu pricina. Cu cît funcţia era mai înaltă, cu atît era mai gros capitonată uşa biroului. Nu acelaşi lucru se petrecea cu ceilalţi - cei mulţi. Într-o primă fază, foştii duşmani de clasă au fost trimişi să locuiască "la comun" împreună cu oamenii muncii, în apartamente în care baia şi bucătăria uneau familiile într-o deplină promiscuitate. Mai tîrziu, pereţii şi uşile blocurilor construite în "epoca de aur" erau suficient de subţiri încît noţiunea de intimitate să fie abstractizată la maximum. Camera de hotel era obligatoriu împărţită cu un necunoscut, iar buletinele vizitatorilor - scrupulos înregistrate. Am văzut recent un excelent scurtmetraj al Mălinei Ionescu - Punga la români - care radiografiază cu o extremă concizie (filmul durează trei minute), prin intermediul metamorfozelor instrumentului de transportat obiecte mici, o întreagă istorie a vieţii cotidiene. Tînăra realizatoare nu avea de unde cunoaşte o ipostază a paleo-pungii omniprezentă în tîrguielile cotidiene din primele decenii ale comunismului, anume plasa. Plasa aceea din sfoară sau fire de plastic colorat, atît de practică (rezistentă şi uşor de băgat în buzunar) era ideală pentru facila inspecţie a articolelor transportate cotidian de către orice om al muncii. Ciudat, nu am văzut articolul respectiv în nici o imagine înregistrată în altă ţară. Dezvăluirea unora dintre dosarele de securitate a arătat că imensa majoritate a delaţiunilor nu vizau eventuale conspiraţii ce ar fi putut pune în primejdie regimul politic, ci mai ales aspecte aparent nesemnificative ale vieţii private - cine ce cîine plimba, cu cine se vedea, de unde îşi procura laptele praf, după ce fustă se uita, ce bancuri spunea, ce cărţi citea, cum alerga bezmetic după o bucată de carne în ajunul Revelionului. Cele mai multe dintre aceste note informative nu au avut, de regulă, o finalitate palpabilă. Am impresia că, mai presus de informaţia obţinută, reţeaua de "colaboratori" avea mai degrabă funcţia de a comunica tuturor faptul că, în calitate de clasă muncitoare, îţi este interzis orice secret. Se ştie totul despre tine, nu are rost să te gîndeşti că ai putea vreodată ascunde ceva. Într-o luptă corp la corp, omul modern aflat în pielea goală, preocupat de propria-i goliciune, va fi de regulă defensiv. Ponciful relaţiei dintre deţinerea informaţiei şi a puterii ar trebui reexaminat, miza e de fapt dreptul de a avea secrete. Ce a devenit secretul în societatea de consum? Pentru omul "ajuns" el este o marcă a autorealizării. Mai mult sau mai puţin conştient, omul cu bani şi putere de astăzi copiază raportul cu noţiunea de secretizare a nomenclaturistului. Cei proaspăt îmbogăţiţi îşi cumpără maşini puternice, nu pentru că ar avea de gînd să străbată munţii, ci pentru a comunica celorlalţi că sînt puternici. Neapărat, cu geamuri fumurii - oamenii obişnuiţi nu se ascund privirilor indiscrete. Îşi construiesc vile impozante, nu pentru că ar avea de gînd să dea baluri pentru sute de persoane, ci ca să se diferenţieze de amărîtul de la bloc. Comparaţi, dacă aveţi timp, gardurile vilelor cochete din Cotroceni, construite de oameni cu dare de mînă în perioada interbelică, cu cele ale buncărelor ridicate în zilele noastre în Pipera. Primele au rolul de a delimita simbolic spaţiul privat. Cele din urmă au tot un rol simbolic (că doar nu s-o împiedica un hoţ serios de doi metri de zid, niciodată grilaj, întotdeauna compact) - acela de a delimita statutul social al proprietarului. Pe stradă şi nu numai, omul important poartă impenetrabili ochelari fumurii. Logica e simplă, dar simplistă: dacă ai ceva de ascuns înseamnă că ai ceva. Dacă nu, nu.