Scurtă epopee financiar-contabilă cu studenţi şi profesori

Publicat în Dilema Veche nr. 129 din 13 Iul 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În decembrie 1989 au fost eroi, se spunea despre ei că au fost primii care s-au revoltat împotriva dictaturii. Cîteva luni mai tîrziu, în Piaţa Universităţii, au devenit "golani" şi "destabilizatori". Vremuri trecute... Astăzi, studenţii au redevenit, pur şi simplu, studenţi. La Stat sau la "Particulară". Ei trebuie să alcătuiască elitele de mîine, specialiştii în ştiinţe, tehnologie, educaţie, cultură, artă, competitivi pe plan european. Ei vor conduce România spre cele mai înalte culmi ale globalizării. Aşadar, pregătirea lor este o problemă de interes naţional, pentru care noi toţi trebuie să cheltuim bani. Să investim în ei. Cum o facem? Ipocrizie şi discriminare În Legea învăţămîntului scrie că învăţămîntul de toate gradele este gratuit. Din dragoste de ţară şi de viitor, din dorinţa de a permite tuturor (indiferent de condiţia socială) accesul la studii superioare, din considerentul că Statul are datoria de a-i forma pe viitorii specialişti de vîrf, parlamentarii noştri au votat gratuitatea şi pentru învăţămîntul universitar, care nu este, desigur, obligatoriu, nu e "pentru toţi". Totuşi, şansele de acces la universitate nu sînt egale: statisticile arată că doar 1% dintre studenţi provin din mediul rural. Gratuitatea n-a ajutat la nimic în acest caz. Bineînţeles, viaţa de student presupune cheltuieli: cărţile, locuinţa etc. Aşa încît legiuitorii au pornit de la premisa că nu e cazul să adauge şi eventuale taxe de studiu. Nobilă intenţie, dar cu efecte perverse. Universităţile sînt dependente de bugetul de stat şi, după cum se ştie, an de an, Statul şi-a încălcat propriile reglementări: nu a alocat învăţămîntului minimum 4% din PIB, cum cere legea, căci "nu există posibilităţi". Universităţile au pornit, aşadar, în căutare de fonduri. Cum în România nu funcţionează, ca în SUA, un sistem eficient de sponsorizări, "finanţiştii" universitari au găsit resurse tot în... buzunarele studenţilor: locurile cu taxă (taxele fiind de cîteva sute de euro pe semestru), taxa pentru înscrierea la examenul de admitere, taxa pentru înscrierea la masterat, în unele facultăţi chiar taxa pentru eliberarea unei adeverinţe de student, ceea ce frizează absurdul: învăţămîntul e gratuit, dar ca să dovedeşti că eşti student trebuie să dai una sută mii lei pe o hîrtie. Toate aceste taxe sînt oficiale şi eliberate cu chitanţă în regulă, dar - moral vorbind - sînt cel puţin discutabile: pentru a se cîrpi, Statul inventează tot felul de modalităţi de a încasa bani, prin tot felul de chichiţe juridice. Legal, universităţile sînt acoperite; dar într-o ţară occidentală, ideea că unii trebuie să plătească taxe şi alţii nu, pentru o formă de învăţămînt pe care legea o declară gratuită, ar genera cel puţin proteste faţă de "încălcarea dreptului la învăţătură" şi faţă de discriminarea făţişă, împachetată însă în norme şi "reguli": ai, la admitere, media (să zicem) 7,33? Eşti bun, te încadrezi pe locurile "de la buget". Ai 7,32? Ne pare rău, ai picat "sub linie", dar ai posibilitatea să devii student plătind. În timp, pentru că necesităţile facultăţilor cresc mai repede decît bugetul, numărul locurilor cu taxă creşte, la unele specializări devenind chiar mai mare decît cele "de la buget". Cine stabileşte numărul de locuri bugetate? Universităţile propun, Guvernul decide - căci doar el "dă banii". Pe ce bază propun universităţile un anumit număr (în general acceptat de minister)? Nu pe baza unui studiu privind cerinţele pieţei muncii, nevoia de specialişti în domeniul cutare sau alte asemenea lucruri sofisticate. Principiul de bază e "să nu rămînem fără norme pentru profesori". Cine stabileşte numărul de locuri cu taxă? Universităţile, în numele sfintei autonomii universitare, că doar ele iau banii. Şi care este - logic vorbind - interesul universităţilor? Să aibă cît mai mulţi studenţi plătitori. Toată "acoperirea legală" devine astfel o enormă ipocrizie: spunem că-i gratuit, dar din banii plătitorilor "ţinem" şi studenţii de la buget. Iar prin unele şedinţe de senat şi de consiliu profesoral se dau indicaţii şi directive: secţiile/departamentele care nu "aduc" un număr de studenţi plătitori cel puţin egal cu cei "bugetari" vor fi desfiinţate: sînt nerentabile. Aduc pierderi financiare universităţii. N-ar fi mai simplu să punem capăt ipocriziei şi să introducem taxe pentru toată lumea? Bineînţeles, dacă-i lege, trebuie modificată tot printr-o lege. Iar parlamentarii noştri cei populişti nu vor fi dispuşi să voteze o taxă în plus - şi încă una cu o semnificaţie simbolică atît de mare: valuri de nemulţumiri şi de proteste s-ar întinde peste ţară în urma acestei "abandonări" a principiului că Statul dă învăţămînt gratuit la toate nivelurile. Aşa se duc banii dumneavoastră... În Universitate sînt două tipuri de activităţi fundamentale: cea didactică şi cea de cercetare. Activităţile didactice sînt finanţate, în principiu, pe baza numărului de studenţi: acesta e criteriul în funcţie de care se fac toate calculele. Pare logic şi democratic: dacă facultatea X are mii de studenţi, are nevoie de mai mulţi bani; dacă departamentul sau secţia Y are doare cîteva zeci, consumă mai puţin. Simplific, desigur (căci necesităţile sînt diferite - unele specializări au nevoie de aparatură sofisticată, altele doar de tablă şi cretă...), dar principiul acesta este. Restul e contabilitate complicată şi riguroasă. Dar pentru ne-finanţişti, ceea ce se vede e greu de explicat: profesori de la facultăţi cu acelaşi profil (să zicem matematică ori limbi străine) din diferite oraşe au salarii diferite; există cinci grade didactice universitare (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor), deşi preparatorul face acelaşi lucru ca asistentul (seminarii sau lucrări practice), conferenţiarul face acelaşi lucru ca profesorul (cursuri), diferenţa constînd în numărul de ore, ceea ce creează senzaţia că cele cinci trepte sînt păstrate doar pentru a "ţine" oamenii pe poziţii inferioare şi a le da salarii mai mici; ca să atragă cît mai mulţi studenţi (deci cît mai mulţi bani), decanatele, consiliile, catedrele "comercializează" conţinuturile, înfiinţează cursuri, secţii şi masterate din domenii sau pe subiecte trendy, chiar dacă nu există competenţe care să le susţină - nu-i nimic, bani să iasă, că altminteri "ne desfiinţează"; logica numerelor mari pune beţe în roate exact uneia dintre misiunile esenţiale ale învăţămîntului universitar: descoperirea şi stimularea studenţilor excepţionali, a viitorilor specialişti de vîrf. Nu poţi - de exemplu - să organizezi un master, o grupă de studiu, un program cu cinci studenţi hiper-pregătiţi şi hiper-dotaţi pentru o anume disciplină "de nişă", căci nu se poate finanţa: conform normelor contabile în vigoare, există un număr minim de studenţi pentru care se poate organiza o grupă sau un curs. Sigur, exemplul e "construit", dar el ilustrează deficienţele modului de finanţare: împărţim democratic sărăcia după numărul de studenţi (fără să fi stabilit însă dacă va fi nevoie de toţi acei absolvenţi pe piaţa muncii), asumîndu-ne riscul de a pierde pe drum performanţa. Şi complicăm enorm aparatul birocratic şi administrativ care - doar sînt bani publici, nu? - să gestioneze, semneze şi ştampileze orice bon. Ceea ce nu împiedică cheltuielile aberante, corupţia şi aranjamentele. Dimpotrivă. Activitatea de cercetare este finanţată de la o vreme de CNCSIS (v. www.cncsis.ro) pe bază de proiecte jurizate de o comisie. Lucrurile sînt aparent mai clare şi mai transparente aici, aşa că sîntem în situaţia de a spune "bine că există". Dar acceptarea unor proiecte pentru finanţare e discutabilă, sumele alocate nu acoperă întotdeauna necesităţile (las’ că şi noi, popor cu o vastă cultură orală şi o străveche artă balcanic-orientală a negocierii, "umflăm" cererea, ca să aibă "ei" de unde tăia...). Şi, mai ales, nu există întotdeauna un feedback, nu e clar la ce şi cui a folosit acel proiect de cercetare. În plus, dat fiind că cererile de finanţare depăşesc cu mult banii disponibili, comisiile adoptă uneori acelaşi principiu egalitarist "cîte puţin pentru fiecare". Ceea ce constituie, evident, un principiu, dar are dezavantajul că nimeni nu ia cît i-ar trebui. Cealaltă posibilitate (mai puţine proiecte, dar finanţate mai consistent) îi mulţumeşte pe unii, dar îi lasă cu totul pe dinafară pe alţii. Dilemă: între individualism şi colectivism, între stimularea iniţiativei şi solidaritate. Strategii, perspective, investiţii de lungă durată în cercetare şi dezvoltare? Aveţi puţintică răbdare: sîntem o ţară săracă, acestea sînt resursele, important e să cheltuim banii primiţi de la buget şi pe urmă om mai vedea... Ce-i de făcut? Totul. De refăcut. E limpede că banii de la buget nu ajung, e limpede că sponsorii privaţi n-au atins "masa critică" necesară pentru a interveni direct, cu sume consistente, în sprijinul universităţilor, e limpede că sistemul dual locuri bugetate şi locuri cu taxă tinde (în mod natural?) către eliminarea celor dintîi. Să punem taxe pentru toată lumea, ca în UE şi SUA? Aşa ar fi logic: e greu de crezut că România a descoperit soluţia miraculoasă, necunoscută nici americanilor, nici vest-europenilor, prin care bugetul statului poate "ţine" tot învăţămîntul universitar. Dar ar trebui - tot ca "la ei" - şi un sistem eficient de burse. Să rămînem în continuare la actualul sistem, mai îndreptîndu-l pe ici, pe colo, dar păstrînd principiul generos al gratuităţii (cel puţin pînă cînd ţara nu va mai fi aşa săracă şi vor creşte şi veniturile cetăţenilor)? Ar fi posibil. Dar timpul trece, sistemul şi-a dovedit ineficienţa, iar anii pierduţi îi vom contabiliza mai tîrziu, cînd sistemul universitar din România îşi va arăta, în competiţie cu lumea şi cu globalizarea, deplina slăbiciune.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.