Școala paralelă: forme și cadre
Primul duș rece legat de școala românească l-am primit acum opt ani de la Carmen, mama unui fost coleg de grădiniță de-al fiului meu. În vara în care băieții noștri au terminat clasa pregătitoare, Carmen m-a anunțat că ea și soțul ei au decis să se mute împreună cu cei trei copii ai lor în Australia. Fata lor cea mare tocmai absolvise clasa a VIII-a, luase examenul de capacitate cu brio și intrase la liceul la care visase. O reușită, am putea zice. Da, „tehnic” vorbind, așa era. Doar că mama Carmen a văzut dincolo de succesul acesta, iar în spatele lui stătea o adolescentă în depresie. Toți anii de meditații, tot stresul care a acompaniat cei patru ani de gimnaziu la o școală competitivă din București au adus-o pe tînăra adolescentă în acest punct.
Carmen și familia ei au plecat în Australia în vara acelui an, dar am rămas în legătură, ne mai scriem din cînd în cînd. Este fericită cu hotărîrea luată, spune că simte că și-a salvat copiii.
Din păcate, decizia familiei lui Carmen de acum aproape un deceniu a devenit un fenomen în creștere în România ultimilor ani, cînd tot mai multe familii părăsesc România fix din același motiv: pentru „a-și salva copiii” școlari. Nu mai au răbdare să-i trimită abia la facultate în afara țării, ci aleg acum, urgent, un alt sistem de învățămînt pentru copiii lor.
„Dar de cine trebuie salvați copiii?”, vă veți întreba, poate. Vă răspund eu, un părinte cu doi copii la gimnaziu, dintre care unul, în clasa a VIII-a: de școală și de școala paralelă.
Despre neajunsurile școlii românești, despre reforme care fie nu mai încep, fie te lovesc deodată în plex, propunînd reguli noi în timpul jocului, nu mai povestesc și eu, că s-a scris intens vara aceasta. O să vă povestesc aici mai multe despre școala paralelă, deși nici acesta nu este un subiect tocmai nou.
Școala paralelă este o creatură cu aer urban, care se hrănește masiv din banii familiilor din sectorul middle-class, dar mai ales cu energia și timpul liber al elevilor. Ea acoperă o plajă simptomatică largă. Una dintre formele acute o reprezintă caracatița numită sistemul de meditații la negru, o formă de învățare care se derulează în paralel cu școala propriu-zisă.
Școala paralelă se vede în listele de cheltuieli lunare ale familiilor și în tranzacțiile cash dintre părinți și profesorii meditatori. De cele mai multe ori, școala paralelă le aduce un succes meritat, dar cu multe sacrificii copiilor, dublat de un succes indecent, total nemeritat, școlilor unde aceștia sînt înscriși.
Școala aceasta paralelă presară tare mult stres în jurul ei. Și încurajează paranoia: într-o lume în care nu știi cu cine și cum se pregătește în secret colegul tău de clasă care plănuiește să dea la același liceu ca tine, imaginația poate să lucreze tocmai în favoarea ta.
Adeseori mă întreb, dar mi-e frică să aflu răspunsul, ce înțeleg adolescenții noștri din dublul discurs pe care îl practicăm în fața lor: pe de o parte, pledăm pentru un comportament moral, atît noi, cît și profesorii, iar pe de cealaltă parte îi trimitem cu bani în plic săptămînal înspre meditațiile din școala paralelă. Sau cum văd ei evaluarea la clasă făcută de profesorul care îi oferă lui sau colegilor meditații în privat? Și cum se construiește spiritul civic, cînd noi am ales să ne salvăm individual? Sînt întrebări legitime, într-o țară în care ne plîngem adesea de lipsa modelelor, de lipsa inițiativelor civice și a solidarității...
Următoarea formă de școală paralelă despre care vă voi povesti este cea care se desfășoară în multitudinea de centre de pregătire școlară, mici povești antreprenoriale locale, care au înflorit mai ales după pandemie și după conștientizarea faptului că învățarea se poate face și în format online. Aici lucrurile sînt transparente în plan financiar: te înscrii și plătești online, cu acte în regulă. Ce rămîne de multe ori o necunoscută este numărul copleșitor de mare al copiilor care pot participa deodată la un astfel de curs. Forma aceasta de școală paralelă este ca un soi de mers la sală, fiind preferată de părinții care vor să-și țină copiii în formă de-a lungul gimnaziului – se întîmplă și la primar, dar mai rar. Cînd situația devine dramatică, în clasa a VIII-a adică, atunci cei mai mulți dintre părinți se înrolează în sistemul caracatiță, cu meditator privat.
Școala paralelă se întîmplă și la liceu. Am o prietenă al cărei fiu a intrat la unul dintre cele mai bune colegii din București, exact la specializarea pe care și-o dorea: informatică în limba engleză. Din păcate, odată cu începerea anului școlar avea să afle că datele legate de clasa aceasta specială sunau bine doar pe hîrtie: în practică, profesorul de la materia de bază era mai slab pregătit decît bobocii de-a noua. Așa că, pe celebrul grup de WhatsApp, părinții au decis angajarea unui profesor bun care, sîmbătă de sîmbătă, parcurge programa școlară cu elevii în cadrul școlii lor paralele.
Fiul meu, proaspăt intrat în clasa a VIII-a, face și el meditații atît la limba română, cît și la matematică. De ce? Din multe motive, dar în principal de frică, teama aceea că nu facem tot ce fac absolut toți părinții din jur pentru a-i fi bine copilului. Și mai facem asta și pentru că multe noțiuni n-au fost fixate la ore: într-o clasă de 33 de copii, nici un profesor nu are cum să parcurgă și programa încărcată, apoi să se asigure și că fiecare dintre elevi în parte a înțeles tot ce s-a predat.
„Școala românească produce generații întregi de copii depresivi”, mi-a spus, în iunie 2014, Carmen, mama care a emigrat în Australia. Atunci n-am știut nici s-o contrazic, nici să-i dau dreptate. Nici acum nu am un răspuns clar, deși simt uneori că anxietatea începe să se insinueze și în viața copiilor noștri: încet, pe furiş, ca un tîlhar.
Oana Boca Stănescu este mama Sarei-Iudit (12 ani) și a lui Marc (14 ani). Manager cultural și consultant în comunicare.
