Școala nu e o simplă instituție cu săli înalte
De-a lungul celor aproape 29 de ani de cînd am luat contact cu școala – mai întîi ca elevă, trecînd apoi prin etapele universitare firești, pînă ce am devenit profesoară –, școala s-a îmbogățit cu multe nuanțe, a catalizat idei, a spulberat prejudecăți, a motivat, a frustrat, a devenit un loc al dialogului, al căutării stabilității. A fost sinonimă cu emulația, curiozitatea, efervescența, empatia, seriozitatea, prietenia, a implicat inițiative, profesionalism, demnitate, onestitate, corectitudine, libertate, onoare, dreptate, prudență, atitudine civică și multe altele.
Din punctul meu de vedere, școala ne pregătește pentru viață. Ne învață să găsim soluții. Ne uniformizează, e adevărat, pînă la un punct, de unde fiecare are puterea/libertatea de a inova, de a trăi cît mai demn, de a schimba ceea ce nu funcționează mai întîi în spațiul său privat, apoi în comunitatea în care trăiește.
Școala nu e o simplă instituție cu săli înalte, ci o întreagă lume în care se reunesc personalități, se formează caractere, au loc mici drame, se petrec tot soiul de evenimente în devenirea unui tînăr, de aceea este important ca între școală și familie/comunitate să existe un dialog firesc. Munca unui profesor nu se limitează la cele cinci sau șase ore dintr-o zi obișnuită de lucru: fiecare clasă are specificul său, nici o oră nu seamănă cu alta, deși conținuturile pot fi similare. Proiectarea activității, y compris respectarea programei şcolare, a normelor de elaborare a documentelor de proiectare şi adaptarea activităților la particularităţile clasei sînt coroborate cu proiectarea experiențelor de învăţare care presupun utilizarea diverselor resurse tehnice. Școala este, adesea, confundată cu testele și examenele, dar aceasta e o perspectivă reducționistă și găunoasă.
Profesorul diseminează, evaluează și valorizează activitățile realizate la clasă, pentru dezvoltarea unei competențe foarte importante, aceea de „a învăța să înveți”. De asemenea, are datoria de a asigura transparenţa criteriilor de evaluare, promovînd deopotrivă autoevaluarea şi interevaluarea.
Școala încurajează, în mod normal, organizarea şi desfăşurarea activităţilor extracurriculare, de la vizite la muzee la întîlniri cu diverse personalități din domenii conexe. Prin fiecare cadru didactic, școala monitorizează comportamentul elevilor şi gestionarea situaţiilor conflictuale, prin manifestarea atitudinii morale și civice, alături de respectarea și promovarea deontologiei profesionale. Ar fi de spus, în acest sens, că atît aspectele psihologice, cît și provocările tehnice și didactice din pandemie au reconfigurat felul în care ne raportăm la spațiul privat și la sala de clasă. Mi-aș dori să putem vorbi cu lejeritate despre starea de bine a elevului, care este, de altfel, organic legată de starea de bine a profesorului și de relația acestuia cu mediul în care lucrează.
În copilărie, părinții ne spuneau mie și fratelui meu că, așa cum ei merg la serviciu, noi, copiii, mergem la școală – asta era „slujba” noastră. Sigur că aveau dreptate: nu doar pentru că de-a lungul unei zile de școală aveam în orar șase-șapte ore (cît o zi de lucru), mai ales că, odată reveniți acasă, ne și apucam de teme, pentru ca a doua zi să o luăm de la început, ci și pentru că, în definitiv, prin faptul că ne trezeam devreme, că aveam o mulțime de teme, participam la tot soiul de competiții, școala era (este) „un rău necesar”. Profesorii noștri – unii dintre ei, foarte exigenți, dar tocmai prin asta, neverosimil de hipnotici – spuneau despre nota 10 (fără să își ascundă cîtuși de puțin aroganța) că e nota lui Dumnezeu, nota 9 e a profesorului, iar elevii pot aspira cel mult la 8, dar asta nu m-a împiedicat să învăț fizică (și, în mod surprinzător, să-mi amintesc și acum legile termodinamicii, deși am devenit profesoară de limba și literatura română) sau pe frate-meu să lucreze în domeniul satelitar sau să cunoască cele mai performante tehnologii. Ce vreau să spun? Că nota are relevanța ei momentană, că nu este un scop în sine. Nu ne definește o notă, ci felul în care ne construim ca oameni. Prototipul profesorului sever îmi amintește mereu de basmul lui Creangă: „și unii ca aceștia sînt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Toate contextele de viață sînt, în definitiv, contexte de învățare: nu neapărat într-o sală de clasă, ci și pe stradă, la cinema, în metrou sau în trafic, în general. Cred că ar trebui să învățăm să prețuim munca în toate formele ei, de la felul în care este măturată strada la prima oră a dimineții la felul în care ajunge pîinea feliată în coșul nostru de cumpărături. De la felul în care rostim „mulțumesc” sau „îmi cer iertare” la modalitățile de a-l trata pe celălalt.
Frecvent, elevii întreabă: „La ce-mi folosește să învăț matematică sau să citesc literatură sau să studiez filozofie sau istorie sau geografie?“. Răspunsul este la îndemîna fiecăruia: pentru a deveni oamenii pe care părinții noștri, vecinii noștri, apoi propriii copii să se poate baza. Înțelegînd tabloul, putem conecta elemente particulare și doar cunoscînd în detaliu mecanismele fine ale acestor roți care sînt ideile noastre, personalitățile noastre, istoria recentă, putem lega firesc relații stabile și reale cu alții ca noi. Școala ne învață și că „errare humanum est”, dar și că persistența în eroare este tragică.
A cam trecut epoca în care profesorul era „stăpîn la ora sa”, autarhie prost înțeleasă de cele mai multe ori. Noile tehnologii îl fac pe profesorul de azi un om al timpului său, integrat într-o lume în continuă schimbare. Oricît de seducătoare/vehemente/puternice sînt încă versurile celor de la Pink Floyd – „Teacher, leave those kids alone” –, cred că nici ele nu mai sînt de actualitate. Cred că școala viitorului este cea a colaborării, a firescului, a respectului reciproc și a dorinței de a prețui oamenii și acțiunile lor pline de însemnătate. Oricum, totul e deșertăciune.
Irina-Roxana Georgescu este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“ din Bucureşti și scriitoare.
Foto: wikimedia commons
