Schiță pentru o etică a recunoștinței
Există un reflex comun de a defini recunoștința ca o datorie întemeiată exclusiv pe logica reciprocității. Obligația gratitudinii s-ar baza astfel pe conștientizarea unui beneficiu primit, care trebuie răsplătit printr-o atitudine recunoscătoare. Pe scurt, recunoștința ar fi datoria de a te simți îndatorat. Așadar de a-ți achita creditul moral. Privită în felul acesta, gratitudinea riscă să se confunde cu o simplă tranzacție, transformîndu-se din virtute morală în favorizare mutuală: de o parte, actul generozității; de cealaltă, actul mulțumirii. Adică un schimb obișnuit, cu nimic diferit de o un acord comercial sau de returnarea unui împrumut.
Dacă esența recunoștinței ar fi reciprocitatea, două lucruri ar decurge de aici. Primul ar fi că există un drept la recunoștință al tuturor binefăcătorilor. Al doilea ar fi că gestul de mulțumire ar închide cercul moral al îndatorării, echilibrînd balanța dintre binefăcător și recunoscător, care ajung astfel pe picior de egalitate. Serviciu contra serviciu; plată și răsplată...
Și totuși lucrurile nu sînt atît de simple. Căci etica nu circumscrie un spațiu al simetriilor perfecte. Iar una dintre asimetriile cruciale ale moralei este cea dintre ce ți se cuvine să primești și ce se cuvine să faci pentru ceilalți. Sfera obligațiilor și a virtuților e mai întinsă decît sfera drepturilor morale. Fiecare drept pe care îl deții impune o datorie a semenilor tăi. De exemplu, dreptul tău la intimitate e corelat cu obligația celorlalți de a nu se amesteca în viața ta privată. Însă nu toate datoriile lor morale sînt asociate unor drepturi pe care ai putea să le revendici. Nimeni nu poate revendica un drept inviolabil la mărinimie, devotament sau compasiune. Cu toate acestea, e greu să gîndești etica fără aceste exigențe morale. La fel stau lucrurile și cu recunoștința, despre care J.-J. Rousseau spunea că este o datorie pe care trebuie s-o respecți, nu un drept pe care-l poți revendica.
Dacă ar exista vreun manual al binefacerii – și bine că nu există! –, atunci în el ar trebui scris: Nu te aștepta ca cineva să-ți mulțumească! Nu poți pretinde recunoștința în felul în care soliciți restituirea unui credit. Asta, fiindcă o datorie morală e cu totul altceva decît o datorie economică. Diferența dintre ele stă în caracterul gratuit al generozității, care este o stare de grație, adică de iubire dezinteresată și de libertate. Grație, gratis, gratuitate, gratitudine... Adică gratia, gratis, gratuitas, gratitudo. Limba latină ne ajută aici să identificăm înrudirea adîncă dintre drag(oste), libertate, favoare și recunoștință. Iar cînd sesizăm această afinitate profundă, înțelegem că substanța gratitudinii constă în dragostea mulțumitoare pentru ceea ce este aici și acum (bine), dar ar fi putut fi altfel (rău). Gratitudinea e, astfel, legată de sentimentul binecuvîntării; adică este o recunoaștere a felului misterios în care ni se întîmplă binele, pe care nu îl merităm întru totul și pe care nu îl putem pretinde nicicum.
Iar dacă așa stau lucrurile, atunci esența recunoștinței e, în fond, conștiința faptului că niciodată nu vei putea întoarce binele pe care l-ai primit. Binefacerile de care te bucuri nu pot fi pe deplin răsplătite. Iar asta înseamnă că acel cerc al îndatorării nu poate fi cu adevărat închis. Nu există un drept la gratitudine, fiindcă niciodată nu vei putea fi pe picior de egalitate cu binefăcătorul tău. Întotdeauna va rămîne un rest, necuantificabil și nerăsplătibil. Acest rest e o expresie a condiției noastre fragile, finite și dependente.
Recunoștința e, în fond, un memento al vulnerabilității noastre și al modului adînc și definitiv în care sîntem dependenți de Celălalt. Iar asta e una dintre marile lecții ale vieții: de multe ori, alții fac ceea ce e bine pentru noi. Iar felul profund în care depindem de alții arată cît de nesigură ne este existența, cît de incerte ne sînt perspectivele. Gratitudinea ne așază în fața propriei noastre finitudini. Ne confruntă cu fragilitatea prezentului de care ne bucurăm și cu nesiguranța viitorului pe care-l sperăm, reamintindu-ne astfel cît de mult și de tainic sîntem legați de trecutul nostru.
Recunoștința e unul dintre puținele feluri în care etica se îndură de trecut, făcîndu-i cumva dreptate. Altminteri, moralitatea pare legată exclusiv de viitor. Pariul fundamental al eticii este progresul moral, transfigurarea realității, adică speranța într-o ordine ce va să vină, fie în această lume, fie mai presus de ea. În plus, marile imperative sînt proiectate în viitor ca timp al acțiunii morale. Să nu ucizi, să nu minți, să faci bine – toate acestea sînt moduri în care etica se instalează în timpul ce va urma, în viitor, ca o categorie privilegiată a temporalității.
Doar în recunoștință și în remușcare, trecutul are însemnătate morală. Prima reînvie trecutul ca timp al binelui ce ți s-a făcut; a doua, ca timp al răului pe care l-ai săvîrșit tu însuți. Și, fiindcă recunoștința și remușcarea sînt legate de conștiința trecutului, cel mai mare inamic al lor este uitarea. Ignorarea binefacerilor primite și a relelor săvîrșite reprezintă forme de abuz asupra trecutului, așadar asupra memoriei. La fel ca absența cinică a regretelor, ingratitudinea este o manifestare a unei conștiințe degradate. De aceea, condiția de posibilitate a gratitudinii este amintirea vie. În acest sens, Georg Simmel cataloga recunoștința drept „memoria morală a omenirii”, iar André Comte-Sponville o descria ca „bucurie a memoriei”.
Și totuși, recunoștința nu este legată doar de trecut. Căci, la fel ca celelalte exigențe morale, aceasta este recomandată printr-un imperativ (Fii recunoscător!), proiectîndu-se astfel în viitor. Totodată, resortul gratitudinii este atenția, adică așezarea lucidă în prezent, ca timp al recunoașterii binelui pe care îl primești. Căci nu toate binefacerile sînt evidente; iar fără atenție riști să ignori darurile discrete ale timpului de acum. În felul acesta, recunoștința este virtutea care unifică trecutul, prezentul și viitorul, făcîndu-ne singura specie care trăiește cu adevărat în timp și, totodată, dincolo de el.
Daniel Nica este lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă Etică și Gîndire critică, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Cea mai recentă carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale, 2022.
