Scheletul din vitrină
„Nu se mai face școală ca pe vremea noastră”, îmi spune amicul meu, cu o inflexiune a vocii care-mi sugerează o părere de rău, în timp ce trecem prin fața școlii în care am învățat pînă în clasa a opta. Clădirea în stil neoromânesc, care tocmai ce a împlinit o sută de ani de la construcție, are un acoperiș înalt, din țigle. Pe vremea cînd funcționa ca școală, sălile de curs erau în cele două aripi unite printr-un corp principal, mărginit de două foișoare acoperite. Cancelaria era la parter, deasupra – o sală de festivități. Un culoar întunecat unea cele două corpuri. Treceam rar prin el în primul an, nu în ultimul rînd din cauza unui schelet uman de mărimea unui adult, pus într-o vitrină lipită de perete. Lîngă el, păsări împăiate și, în borcane cu formol, specimene de animale cîndva vii, alcătuiau un tablou bun de Halloween într-o perioadă în care nici nu auzisem de sărbătoare.
Sînt gata să schimb subiectul, dar nostalgiile îl împing pe amicul meu să continue. „Dacă aș putea, le-aș mulțumi, păcat că n-am avut o întîlnire așa cum se face pe la alte școli. Nu cred că mai sînt așa profesori.” Ne oprim și mă întorc mirat spre el. Arunc o privire spre intrarea boltită a școlii, folosită doar de profesori pe acea vreme. Am trecut prin ea cu două ocazii. Prima, în clasa întîi, pe sub florile ținute de elevi mai mari, o manevră intimidantă. A doua oară a fost într-o zi în care, după ce o asistentă medicală ne făcuse injecții cu iod, am aflat că e mai bine să rămînem în case pe cît putem. În aparență, era prea puțin important pe unde ieșeam din școală în acea zi de primăvară în care chiar și directorul părea mai prietenos.
Sînt curios la ce profesori se referă și, mai ales, ce-i făcea atît de buni în ochii lui. „O mai ții minte pe profa de franceză? Sau pe cea de mate?”, îl întreb eu. Evit să-i dau nume, deși le știu, cu speranța că am să le aud de la el. Nu-și mai amintește nimic de ele. Figura directorului, însă, îi e vie în minte. Despre el apăruse zvonul că ar fi practicat box în tinerețe, deși forma nasului arăta că, dacă se întîmplase, trebuie să fi fost de scurtă durată. Își impunea autoritatea cu ajutorul vocii, în primă instanță, și cu două instrumente – o riglă de patruzeci de centimetri și o coadă pentru ciocan cam de aceeași lungime, ambele din lemn lăcuit. Corecțiile veneau prompt sub forma loviturilor la palmă. Antebrațul trebuia ținut la un unghi drept față de braț, palma orientată în sus. Orice unghi mai mare de nouăzeci de grade era sancționat cu o lovitură suplimentară. Primeam pedepse pentru orice abatere disciplinară sau, uneori, pentru ignorarea subiectului de la ore, atunci cînd profesorul se identifica prea mult cu lecția de predat. Loviturile cu rigla se lăsau doar cu usturime în palmă. Cele cu bîta se simțeau în toată mîna pînă-n umăr. De cele mai multe ori, directorul părea că pedepsește recreațional, chiar cu o urmă de amuzament pe față, pe care nu și-o ascundea. Uneori, rîdeam și noi, victimele, conștienți de inevitabilul pedepsei și obișnuiți deja cu ea, într-o scenă absurdă de solidaritate între victimă și călău.
Existau însă și ocazii în care directorul era extrem de nervos și atunci era de-a dreptul înfricoșător. Elevii veniți de la cămin aveau viață mai grea. Erau băieți cu toții și li se spunea căminiști. Pentru ei, corecțiile fizice erau mult mai dure. Nu aveau părinți care să vină a doua zi la școală. Nimeni nu-i apăra.
Eram cuminți, dar mai aveam scăpări. Un geam spart la intrarea elevilor cauzat de o minge rătăcită ne-a costat cîte două lovituri cu rigla la fiecare palmă. Căministul care se juca cu noi a primit porție dublă. Cu bîta.
Într-o zi, l-am văzut pe director în parc, cu soția și o fiică de vîrsta noastră. Arătau ca o familie normală, iar el, aproape uman. Poate era un tată model.
Directorul avea și un concurent, pe profesorul de desen, despre care se auzea că făcuse judo, o bîrfă mult mai credibilă, pe baza figurilor pe care le încerca cu unii dintre noi. Am fost printre cei care au scăpat fără o mînă sucită la spate sau alte tehnici dureroase. Nu toți au fost la fel de norocoși. Totul depindea de presupusa insolență cu care victimele își arătau ignoranța față de artă. Ne petreceam unele ore pe malul Dunării, unde încercam să pictăm vapoare, momente de relaxare, căci excesele marțiale nu ar fi trebuit să se desfășoare cu public. Spre deosebire de director, nu inspira teamă la fel de mult. Părea că se află mai tot timpul într-o situație de autoapărare în fața unei ipotetice agresiuni din partea copiilor.
„Am ieșit oameni, ce mai”, spune amicul meu și-și aranjează gulerul uniformei. Soarele e pe cale să apună și noi ne depărtăm de școală. Poate că dintr-un ungher al culoarului întunecat, scheletul rînjește în continuare în vitrină.
Iulian Popa este scriitor, fizician, pasionat de fotografie.
