Scandal: Mitică s-a apucat de politică!
Creangă ne-a inventat trecutul, iar Caragiale ne-a inventat viitorul. Dacă povestitorul de la Humuleşti ne-a injectat, în istoria cam pustie de evenimente, steroizii basmelor şi ne-a ajutat să ne sublimăm în fabulos, tipologia modernă şi istoriile "sudistului" din Haimanale par ceea ce James Joyce numea un coşmar din care nu ne putem trezi. Pare că România a fost predeterminată fatal în deceniile cînd Caragiale împărţea societatea autohtonă în Zaharia Trahanache, Pristanda, Zoe, Miţa şi Crăcănel, Mache şi Lache, Rică Venturiano şi Coana Efimiţa. Toate locurile sînt ocupate, cu alte cuvinte, dar nu ca la Mall, în sală, ci ca atunci cînd vrei să urci din sală pe scenă. Bine că ne-a făcut Dumnezeu fără minte la naştere, fiindcă, dacă aveam de pildă darul citirii din prima zi, ne era poate greu să ne alegem inclusiv numele. Acestea fiind zise, ajungem la întrebarea care ne-a fost dată drept temă de Dilema veche: cine e Mitică în presă? În spiritul celor mai sus zise, vom spune că Mitică nu poate fi jurnalistul. Claritatea şi distincţia carteziană cu care şi-a construit Caragiale comedia umană (mult mai parcimonios decît Balzac, unde Rastignac şi De Rubempré au unele lucruri în comun, iar César Birotteau şi Vărul Pons, altele) ne fac să spunem că gazetarul e, definitiv şi stereotip, Rică Venturiano. Spoiala de europenism, ticurile verbale, ipostaza mahmură din care "combate bine" Venturiano se regăsesc la mai tot editorialistul român, indignat şi palavragiu întru aplauzele propriei galerii, care confirmă prejudecăţi mai curînd decît luminează cititorii. La fel cum Venturiano prorocea moartea reacţiunii ca pe un vis de aur, strănepotul lui publicist de azi se sublimează precum copilul care suge lapte-n vis în victoria finală " sau înfrîngerea definitivă " a lui Traian Băsescu. Şi-atunci, dacă nu poate fi jurnalist, ce e Mitică? Răspunsul e oarecum previzibil: obiectul muncii jurnalistice, omul politic. Pare că spectrul politicienilor e cel mai complet acoperit de îngrijitul Caragiale, prin ipostaze gen Trahanache-Tipătescu-Caţavencu. Mitică e apolitic ca un substantiv comun, fără opinii privind guvernarea, spiritual aşa cum Camil Petrescu spunea că sînt spirituali imbecilii, autor de panseuri-platitudine, postmoderne avant-la-lettre: "Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!", "Nu există roză fără spini" şi aşa mai departe. "Ineditele" lui Mitică din cele două texte pe care i le-a dedicat Caragiale sînt scrîşnite, elaborate, crude, dezumflate: cere chelnerului cîţiva centimetri de iaurt, încearcă să prostească vatmanul tramvaiului că i-a căzut biciul, recomandă suferindului de măsea "rădăcină de cleşte", vrea să-şi facă soacra "moaşă militară". Conştiinţa politică a lui Mitică nu prea reuşeşte, cumva, să treacă de uşierii instituţiilor, cum e Ministerul de Război, legat de care îşi imaginează petiţia cu soacra, sau Palatul de Justiţie, unde caută un avocat ca să-l apere de muşte. De regulă, ne imaginăm omul politic de cealaltă parte a uşii devenite instanţă transcendentală pentru apolitismul lui Mitică. Aşa era la Caragiale, unde caracterele erau distribuite mai clar decît miniştrii într-un guvern: rinocerul care sub aparenţa sclerozei dă dovadă de multă viclenie (Trahanache), demagogul (Caţavencu), oportunistul (Tipătescu) şi încă vreo cîteva specializări. Totuşi, dacă ar fi trăit azi şi ar fi avut telecomandă, Caragiale s-ar fi zăpăcit pînă la a ne lăsa o tipologie mai fluidă şi întîmplări cu morala mai puţin univocă. Blestemul demiurgului din Haimanale ne-a afectat difuz şi imperfect, fiindcă marionetele nu îşi cunosc în general destinul. "Reforma clasei politice", "tînăra generaţie" şi alte pseudoconcepte vehiculate de potentaţii zilei, în România, ascund un vid ideologic proporţional cu lipsa de crezuri a candidaţilor la primenirea trebilor publice. De aceea, curios, politicianul tînăr, reformist, e mai aproape de Mitică decît de modelele omologate din coşmarul vesel şi proiectiv al lui Caragiale. O anumită stridenţă, "verva scînteietoare" repetată în faţa oglinzii pe care a brevetat-o răposatul Horia Rusu, bădărănia, aluziile cloacale ("gazometru" la Mitică), dispreţul pentru semeni, obsesia pentru "parale" sînt mai aproape de conştiinţa politică a nou-venitului în politica României decît cutare sau cutare tradiţie ideologică. Faţă de activistul de ieri, politicianul de azi e musai să facă gesturi de impact, înarmat cu o costumaţie pe care Mitică ar fi purtat-o în D’ale carnavalului, dacă ar fi fost distribuit de al său părinte (sau naş): andrele şi mop, uniformă ţanţoşă de husar (cu o svastică mică uitată pe ea), instrumente muzicale gen chitara lui Orban, gîdilate pînă lampa se stinge singură. O altă serie de accesorii care ţin de ideologia parvenitului, inexistente pe vremea lui Caragiale, îl completează pe Mitică-contemporanul: maşinoi, mobil cu cotcodăceli, diferite alte gizmo-uri înnoite în ritmul în care apar, întru gloria posesorului. Pe vremuri, a fi "activist" era o ocupaţie, chiar dacă nu o profesie. Mitică-tînăra speranţă a liberalismului, socialismului, popularismului şi ecologiei române nu are nici una, nici alta. El e "politician" aşa cum alţii sînt înalţi sau scunzi, cu inocenţa cu care vorbeşte Marian Vanghelie limba română şi Traian Băsescu, engleza. Treaba lui Mitică e să se strecoare prin viaţă aşa cum alţii trec strada, atent la bolizii agresivi care i-ar putea curma baletul pe zebră, dar şi, mereu, la "oportunităţi". Ajunge înaintea altora la destinaţie pentru că trece mereu pe roşu. Ricoşează de la un partid la altul şi dintr-un studio TV în celălalt ca o bilă de biliard, iar aspiraţiile pe care le posedă se rezumă la "parale". Ele merită acest nume doar datorită tenacităţii de gîză lacomă şi egocentrismului.
