Savantul umanist al Renașterii

Publicat în Dilema Veche nr. 982 din 2 – 8 februarie 2023
Hans Holbein, Ambasadorii © wikimedia commons
Hans Holbein, Ambasadorii © wikimedia commons

În lumea noastră (post)modernă există o adevărată prăpastie între omul de știință și umanist. Ruptura s-a născut probabil în secolul al XIX-lea, cînd a și fost creată sintagma „man of science”. Înainte de a ajunge titlul unei cărți celebre, tema celor două culturi a fost subiect de dezbatere universitară în lumea anglo-saxonă. De o parte, umaniștii. De cealaltă, „științificii”. O opoziție nu întotdeauna ireconciliabilă, dar în mod clar una care are nevoie de reconciliere.

Și totuși, nu a fost totdeauna așa. Pentru Renașterea la capătul căreia se naște știința modernă, omul de știință era umanistul. Cultura umanistă era și precondiția, și fundamentul cunoașterii. 

Întîi de toate, trebuia să știi bine limba universală, adică latina clasică (și ea, construită prin opoziție cu ceea ce umaniștii considerau că e latina „barbară” a medievalilor). Și trebuia, evident, să ai o educație clasică adecvată. Să fi citit, să recunoști și eventual chiar să știi pe dinafară sute de pagini din Cicero, Quintilian și Seneca, mii de versuri din Virgil și Ovidiu, eventual și un pic de Lucretius. Trebuia să poți citi și comenta Aristotel și Platon. Toate acestea erau doar începutul, baza, cultura generală, spoiala de cunoaștere care se deprindea prin școli sau în primii ani de universitate. Cunoașterea specializată era altceva, ea presupunea să înveți medicină, sau astronomie, sau teologie, sau metafizică – pe care însă trebua să le exprimi și să le aperi în limbajul și cu instrumentele acestei culturi clasice (căreia i se mai adăugau Arhimede și Euclid, Pliniu cel Bătrîn și Dioscoride, și Galen, și Plutarh, și un pic de Epictet sau Marcus Aurelius). 

În secolul al XVI-lea nu există o graniță bine delimitată între cultura clasică a umanistului și cunoașterea specializată pe care azi o asociem cu originile științei moderne. Pentru a înțelege asta e de ajuns să privim un tablou celebru: Hans Holbein, Ambasadorii. Tablou comandat de Henric al VIII-lea sau, poate, de noua lui soție, Anne Boleyn. Un tablou contemporan cu Reforma – din anii în care regele arunca în aer lumea veche, proclamîndu-se capul Bisericii. În tabloul lui Holbein, două personaje de rang înalt (ambasadori ai Franței la curtea engleză) stau de-o parte și de alta a unei mese pe care sînt expuse, ca la expoziție, însemne ale noii cunoașteri: hărți (trecuse mai puțin de o jumătate de veac de la descoperirea Americilor), instrumente astronomice, instrumente de navigație, instrumente muzicale. Cîteva cărți. Bagajul omului cultivat, ce conținea nu doar operele anticilor, ci și noile descoperiri ale modernilor: busola, sextantul, instrumentele de navigație cu care începuse marele secol al explorărilor geografice. Astronomia, muzica, geografia sînt științe matematice (așa-numitele matematici-mixte). Tot cu ajutorul matematicilor este realizată și anamorfoza din prim-plan: craniul deformat pe care-l poți vedea cu adevărat doar dacă privești de jos în sus (tabloul se afla probabil, inițial, la capătul unei scări de primire, într-unul dintre palatele regale ale lui Henric al VIII-lea). Aici pictorul a folosit una dintre invențiile tehnologice ale vremii: camera obscura

Ambasadorii este un tablou pictat de un artist cultivat pentru omul cultivat al Renașterii. Cel din urmă se putea bucura, privind, să recunoască elementele familiare, să descifreze trimiterile, să înțeleagă ghicitorile, să aprecieze glumele, să recunoască și să reflecteze asupra întrebărilor pe care le descoperă în detalii. De pildă, în spatele celor două personaje există o perdea groasă, verde. În colțul din dreapta sus se întrevede, ascuns, un crucifix. Este asta perdeaua „Reformei”, dincolo de care se mai vede, poate, ceva din „vechea credință”? Noi am pierdut, azi, cele mai multe din aceste coduri de descifrare, așa cum ne-am pierdut referințele care-i ajutau pe oamenii cultivați ai Renașterii să navigheze prin textele contemporanilor lor. De aceea ne e greu să citim autori de secol al XVI-lea și ne uităm foarte de dinafară la marea pictură renascentistă – fie ea italiană, flamandă sau olandeză. Între noi și ei se cască prăpastia săpată de ceea ce s-a numit „revoluția științifică”.

Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele. Umaniștii încep să investigheze Natura pornind de la textele clasice, adesea doar pentru că sînt surprinși că ea nu pare să se conformeze acelorași tipare. S-a scris mult despre cum putem lega emergența primelor programe susținute de investigare a universului de problemele pe care le au umaniștii cu textele moștenite. Uneori impulsul apare dintr-un conflict legat de traducerea unor termeni, alteori din disputa cu privire la o teorie particulară. Ne putem imagina umaniștii ieșind în grădină să afle detalii despre cultivarea căpșunilor (dintr-o discuție cu grădinarul), plecînd într-o excursie în Europa Centrală pentru a vizita minele de sare sau de argint, scriind colegilor lor de la Praga sau Stockholm pentru a afla detalii sau pentru a încerca să înțeleagă o poveste din Pliniu care stîrnește controverse. Pe măsură ce lumea se lărgește, umaniștii se împrăștie peste tot. Au corespondenți în Peru (José de Acosta este un misionar spaniol care petrece ani buni pe coasta Americii de Sud și scrie două volume pe care le intitulează Istoria naturală și morală a IndiilorIstoria lui Acosta începe cu niște capitole în care descrie cum arată cerul noaptea și cum stelele pe care le vezi în emisfera sudică sînt cu totul altele decît cele despre care vorbeau anticii. Pe urmă, povestește despre clima din Peru care, conform aceleiași tradiții clasice, trebuia să fie toridă și de nesuportat, dar nu e deloc așa, semn că trebuie să ne apucăm să corectăm ce spun geografii și naturaliștii antici), apoi în Extremul Orient. Deja de la mijlocul secolului al XVI-lea vedem cum încep să apară mari proiecte de colaborare pentru elaborarea de hărți, atlase, enciclopedii ale cunoașterii „naturale” (titlul folosit adesea este cel de cosmografie – o descriere a întregului glob locuit). 

Iar de la Pămînt la ceruri nu e decît un pas. Căci hărțile nu sînt niciodată doar terestre; umaniștii sînt interesați de cele două sfere și de corespondențele dintre ele. Bolta cerească nu se potrivește nici ea cu ce scriu anticii – de la stelele Sudului la numeroasele comete observate în secolul al XVI-lea și pînă la supernovele observate de Tycho Brahe (în 1574) și Kepler (în 1604) –, pe ceruri, ca și pe globul terestru, apar tot felul de evenimente noi care par să ducă reflecția în aceeași direcție. Bunul umanist trebuie să corecteze textele, să remedieze erorile de traducere și transmisiune, precum și pe cele de conținut, uneori luînd chiar Natura drept martor. 

Doar că impulsul de a afla, cunoaște și corecta nu e revoluționar. Asta ne e nouă greu să înțelegem și să acceptăm. Umaniștii nu vor să arunce la gunoi toată cunoașterea moștenită și să pornească de la zero. Nu vor nici să le demonstreze anticilor că au greșit. Și nici nu se iau la întrecere cu filosofii din vechime sau între ei. Umanistul are, în fața cunoașterii, atitudinea pe care cititorul educat și inteligent o are în fața unui text. Este educat să detecteze erorile, inexactitățile, ambiguitățile. Știe cum să le corecteze și unde să se uite pentru a se lămuri – în bibliotecă sau dincolo de ea, pe cer, în natură, în laborator. Și simte nevoia să corecteze textul primit, să lase generațiilor următoare o copie fără greșeli.

Savantul umanist vede natura ca pe o prelungire a bibliotecii. Ca pe o carte mai mare, scrisă într-un limbaj necunoscut, dar cu atît mai fascinant de descifrat. Și se bazează în explorarea ei pe tot ceea ce au scris toți umaniștii dinaintea lui, de-a lungul secolelor. Știința umanistă este deja colaborativă, cu mult înainte ca secolul al XVII-lea să facă din colaborare o marotă a revoluției științifice. Savantul umanist lucrează într-o comunitate de colegi și prieteni; și, în bună tradiție clasică, asociază acestei comunități atît generațiile precedente de umaniști, cît și pe cele viitoare. El crede că adevărul este unic, dar știe că nu-i aparține. Se vede pe sine ca pe un participant la joc, în marea încercare de a reconstrui puzzle-ul cosmic la care lucrează umanitatea din momentul apariției ei. De-a lungul timpului, fiecare a dat peste cîte o piesă potrivită, iar unii chiar, mai ales dintre antici, au reconstruit porțiuni consistente ale jocului. Savantul Renașterii se vede pe sine în această descendență ilustră și colectivă. El este ultima verigă dintr-un lanț care se întinde pe generații. Va merge mai departe decît înaintașii săi, va selecționa, poate, din ce ne-au lăsat ei, bucățile de puzzle care fac sens, eliminîndu-le pe celelalte. Însă metoda de lucru a savantului Renașterii nu este revoluționară, este sincretică, comprehensivă și exhaustivă.

Unde se petrece ruptura? Dacă ții cu tot dinadinsul să o găsești, poți descoperi, pe parcursul secolului al XVII-lea, diatribe la adresa anticilor și a greșelilor făcute de ei. Însă ar fi o eroare să pornești de la această retorică a „modernilor” și să spui gata, de aici începe Revoluția științifică. Cei pe care-i considerăm azi întemeietori ai modernității au fost ei înșiși umaniști. Poate cu excepția lui Descartes – cel care-și făcuse un titlu de glorie din a spune că nu-i mai citește pe antici (de fapt, îi citea cu mare atenție). 

Doar dacă privim istoria la scară mare, de pe poziția celor 400 de ani care ne separă de ei, putem vedea o prăpastie, abisul care separă omul nou de omul vechi. Contemplîndu-l, însă, nu poți să nu te întrebi, ca în fața tabloului lui Holbein: nu cumva faptul că nu înțeleg ce se petrece aici este o măsură a ignoranței mele?

Dana Jalobeanu predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București și este director al secțiunii de Științe Umaniste a Institutului de Cercetare al Universității București. Din 2018 organizează „Cafeneaua filosofică” de vineri seara. Cea mai recentă carte publicată este Spectacolul filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca, 2023, Editura Humanitas.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.