Săraci dar rentabili
Dacă în presa scrisă s-ar pune, ca la televiziune, "buline" de avertisment - şi nu pentru "scene de sexualitate şi violenţă", ci pentru enervări, indignări, amărăciuni, supărări -, atunci acest dosar tematic ar trebui să aibă un asemenea semn grafic. Textele adunate în aceste pagini nu pornesc, în primul rînd, de la vreo dilemă, ci de la o constatare tristă: sistemul universitar românesc este în criză. În ciuda reformelor (cîte şi cum s-au făcut), în ciuda alinierii la standardele impuse de "procesul Bologna", problema-cheie rămîne aceeaşi: modul de finanţare. "Ţara e săracă", ni se spune de ani întregi, aşa că "nu sînt suficienţi bani pentru finanţarea educaţiei, culturii, sănătăţii". Şi totuşi... De-abia de aici încolo începe dilema: cum să facem, cu nevoile şi neamul nostru, să dezvoltăm sistemul universitar, căci numai prin specialiştii pe care îi furnizează universităţile putem spera, mîine, la o societate evoluată, în pas cu lumea, la o societate care să şteargă urmele subdezvoltării şi să se înscrie în circuitul internaţional al valorilor? Dacă Statul, prin demnitarii săi, acceptă că nu poate aloca învăţămîntului universitar toţi banii de care acesta are nevoie, prin ce formule putem atrage fondurile care să acopere necesităţile? Cum putem cheltui banii mai eficient? Sărăcia a creat, în anii tranziţiei, un fel de complex obsesiv: "să ne încadrăm în buget", să facem economii, căci dacă "intrăm în depăşire" vom avea probleme. Aşa că, mai nou, prin şedinţele senatelor universitare se numără steagurile: facultatea cutare s-a încadrat în buget, ba chiar a adus nişte venituri extrabugetare din proiecte de cercetare aplicată, deci e rentabilă; în schimb, facultatea cutare e nerentabilă, are deficit, i s-au alocat trei lei şi zice că-i trebuie patru. Măsuri propuse: rentabilizarea! Îndemnul sună gospodăreşte şi aparent grijuliu faţă de banul public, dar pune o problemă: cît loc mai e pentru performanţă (iar în universitate şi cercetare performanţa cu cheltuială se ţine!) dacă ne chinuim s-o încadrăm, meschin, în "sumele alocate" de minister? Cum poţi - de exemplu - să faci rentabilă (sau măcar "eficientă") o secţie de limba latină? Poate doar prin desfiinţare (asumîndu-ţi astfel situaţiunea cam jenantă ca o cultură de origine latină să nu mai aibă, peste ani, nici un specialist în acest domeniu). Cum poţi sili să se încadreze într-un buget strîmtorat şi calculat după numărul de studenţi secţii/domenii care pregătesc, prin definiţie, cîţiva specialişti de vîrf (de la fizica teoretică la matematicile superioare şi de la arheologie la nu ştiu ce sub-ramură a geneticii) a căror "rentabilitate" se va vedea mîine, prin progresul ştiinţelor şi prin civilizarea naţiei? Ceva e putred în sistemul universitar românesc. Ne-am obişnuit cu ideea că "nu sînt bani", pe care o luăm ca pe o fatalitate, cîrpind cerul cu stele şi facultăţile cu "rentabilizare". În loc să căutăm soluţii de perspectivă, ne chinuim, după logica oricărui contabil acrit pe un post "la stat", să ne încadrăm în "ce ni se dă". Colac peste pupăză, pe această logică a picat bruma de capitalism pe care tot bugetaruâ o învaţă de la televizor, aflînd că rentabilitatea "e un lucru foarte mare". Cheltuitori de bani daţi cu ţîrîita şi orgolioşi nevoie-mare în a "rentabiliza" sărăcia, ne facem că producem specialişti care vor asigura progresul ştiinţelor şi civilizaţiei româneşti de mîine. (M.V.)
