„Să nu punem căruţa înaintea boilor“ – interviu cu Radu CRĂCIUN

Este preşedinte şi director general al BCR Pensii. A fost economist-şef şi director de cercetare al BCR. Radu Crăciun este membru fondator şi fost preşedinte al Asociaţiei Analiştilor Financiar Bancari din România.

Ce părere aveți, făcînd abstracție de conjunctura internațională, România este pregătită să treacă la euro? Cum stăm cu îndeplinirea criteriilor de convergență?

La o abordare rapidă și superficială, am putea spune că România este pregătită. Pentru că, în momentul de față îndeplinește criteriile de la Maastricht care, la origine, au fost considerate a fi criteriile esențiale ce trebuiau îndeplinite de către toate țările care-și propuneau să adere la zona euro. Problema e că între timp lucrurile s-au mai nuanțat și experiențele nefericite ale unor țări care au intrat în zona euro (cel mai evident e cazul Greciei dar au existat și alte țări de pe flancul mediteraneean al Europei care au avut problemele lor) au arătat că aceste criterii, așa-numit nominale, nu sînt suficiente. Șocul aderării la o asemenea zonă cu monedă unică presupune de fapt și  alte lucruri mai de substanță nu doar o anumită rată a inflației, un deficit bugetar și așa mai departe. Aceste chestiuni de substanță se referă la măsura în care economiile respective sînt competitive, dacă sînt sau nu sînt în aceeași ligă cu ceilalți membri mai avansați din zona euro. Trebuie să observăm și că pînă acum, zona euro nu a furnizat acea convergență sperată la momentul creării ei. Chiar și economiile unor țări ca Germania și Franța au avut o evoluție divergentă. Iar principalul beneficiar al aderării la zona euro a fost, bineînțeles, Germania. Or, România este departe din punct de vedere al competitivității, de media zonei euro. Și chiar dacă, așa cum spuneam, din punct de vedere al criteriilor de la Maastricht, România ar corespunde filtrului de intrare în zona euro, mai sînt ani buni pînă cînd ea ar putea ajunge să corespundă și din punct de vedere al competitivitivității și productivității, adică a ceea ce se cheamă convergență reală.

Ce s-ar putea întîmpla dacă România ar adera la zona euro înainte ca această convergență reală să existe? Care ar fi riscurile?

Riscurile ar fi ca firmele românești să fie practic sufocate de concurența firmelor din țările mai dezvoltate, să apară impedimente legate de ritmul de dezvoltare al țării, de capacitatea economiei de a prelua șocuri, pentru că, să nu uităm, din momentul în care devii parte a zonei euro nu mai ai un curs de schimb care să fluctueze și care să poată acționa ca un amortizor în cazul unor șocuri externe. Practic, Banca Națională renunță la prerogativele de politică monetare pe care le are, acestea fiind preluate de Banca Central Europeană și, una peste alta, există riscul ca România să intre într-o logică a stagnării și mai puțin a dezvoltării. Trebuie spus că aderarea la zona euro este și o problemă culturală, nu una doar economică. Multe dintre problemele actuale ale zonei euro își au originea în diferențele substanțiale dintre, să spunem, țările din flancul sudic al Uniunii Europene și cele din flancul nordic. Diferențe privind calitatea guvernării, soliditatea instituțiilor economiei de piață, aparatul legal, măsura în care sînt respectate legile, măsura în care există sau nu există corupție, și așa mai departe. Toate acestea trebuie și ele să conveargă cu zona euro.

Din cîte știm, chiar la formarea zonei euro unele țări din sud (Grecia chiar a recunoscut) au forțat sau chiar au falsificat datele pentru a putea îndeplini criteriile de la Maastricht.

Da, au fost niște manipulări de date statistice care să le permită să intre. Iar dacă ne gîndim la Grecia, probabil că ea se apropie destul de mult de România în ce privește calitatea guvernanței și a instituțiilor publice, corupția sau evaziunea fiscală. Politicienii greci au văzut în aderarea la zona euro un prînz gratuit care să le permită să se finanțeze la dobînzi extrem de scăzute, pentru că dintr-o dată dobînzile au început să fie cele ale zonei euro, nu mai erau cele ale drahmei. Asta a dus la o îndatorare nesăbuită a țării, pînă la nivelul la care nu a mai putut fi plătită. E nevoie deci și de un anumit gen de maturitate a decidenților, care să înțeleagă că zona euro nu numai că nu-ți dă nici un fel de prînz gratuit ci, dimpotrivă, te solicită să ai mai multă disciplină și rigoare în tot ceea ce faci.

De ce ar trebui să vrem să intrăm în zona euro? Care ar fi avantajele dacă am îndeplini toate acele criterii reale și am adera la euro?

Fără doar și poate, dacă am fi pregătiți și am adera la euro, asta ar reprezenta un fel de ancoră economică și monetară foarte puternică. Deci, dintr-odată ai avea acces, așa cum spuneam, la un mediu în care dobînzile sînt scăzute, în care dispare riscul valutar al tranzacțiilor, ai aceeași monedă cu spațiul economic la care ești conectat în proporție de 70-80%, scad costurile de tranzacționare și ești mai puțin expus unor speculații valutare pe care anumiți investitori ar fi tentați să le facă (e mai simplu să speculezi împotriva leului decît împotriva euro).

Primul termen de aderare la zona euro pe care guvernele noastre l-au propus a fost 2009. Retrospectiv pare o dovadă de naivitate. Au urmat însă altele, parcă 2014, 2019 iar acum se vorbește de 2022. Ce e cu termenele astea?

Eu am numărat cel puțin șase termene diferite. Cam la 2 ani apărea o nouă dată. Asta denotă, din păcate, lipsa de înțelegere a procesului în sine și a ceea ce înseamnă aderarea la euro. Mulți privesc acest proces mai degrabă ca pe unul politic și-l confundă cu ceea s-a întîmplat la aderarea NATO sau UE. Or, acolo au fost, într-adevăr, mai degrabă criterii politice decît economice. Chiar și pentru aderarea la UE s-a mers pe raționamentul că economia României, odată ajunsă în Uniune, va recupera. Iar lucrul acesta a și funcționat într-o oarecare măsură. Ei bine, pentru aderarea la un spațiu monetar unic, așa cum e zona euro, consecințele economice sînt mult mai profunde, mult mai grave. De aceea, de data asta, decizia nu poate fi eminamente politică. Este eminamente economică. Confuzia care se face este că și de data asta ar putea fi o decizie politică și că hai să intrăm acuma și pe urmă mai vedem noi ce facem.  Lucrurile nu pot funcționa așa și riscurile economice sînt foarte mari, în primul rînd din punct de vedere al antreprenorilor și al afacerilor din România. Eu aș spune că aderarea la euro ar trebui să fie o consecință și nu un obiectiv. Adică, obiectivele noastre ar trebui să fie restructurarea economică, creșterea competitivității, dezvoltarea infrastructurii, uniformizarea dezvoltării economice a întregii țări (să  nu mai fie asemenea discrepanțe între vest și est) și să ajungem în final la momentul în care să avem îndreptățirea să aderăm la zona euro. Atunci vom putea decide: vrem sau nu vrem asta. E exact ce face în momentul de față Polonia. Ea are îndeplinite criterii de convergență reale care i-ar permite să intre în zona euro dar declară că deocamdată nu este pregătită pentru așa ceva și că nu-și dorește. Ăsta ar fi nivelul pe care ar trebui să-l atingem și noi, în loc să punem căruța înaintea boilor și să zicem că vrem în zona euro dar de fapt să n-avem nici o foaie de parcurs.

S-a lansat pe la începutul anului ideea că ar trebui să facem din aderarea la euro un obiectiv de țară.

Poate să fie un obiectiv de țară, bineînțeles, dar acest obiectiv are nevoie de o foaie de parcurs. M-aș aștepta adică, în momentul în care cineva spune „hai să intrăm în zona euro în 2022”, ok, pasul următor să fie „pînă în 2019 trebuie să facem X, pînă în 2021 trebuie să facem Y” și așa mai departe. Și tot la șase luni să se întîlnească un grup (ministerial, inter-instituțional etc) care ar putea să preia responsabilitatea  acestui proiect de țară și să verifice dacă sînt întîrzieri, dacă sîntem în grafic și tot așa. Dar pînă în 2022 mi se pare foarte puțin. Asta înseamnă practic patru ani. Să ne gîndim că doi ani înainte de aderare la zona euro, leul românesc ar trebui să intre în ceea ce se numește Mecanismul de Schimb Valutar. Adică, timp de doi ani leul trebuie să dovedescă, că este o monedă stabilă, fără intervenția Băncii Naționale și că se poate menține într-un anumit interval de fluctuație. Nu mi se pare realist ca acest mecanism să fie deja declanșat peste doi ani.

La începutul anilor 2000, cînd primul mare grup de țări a trecut la euro, s-a produs un oarecare șoc în rîndul populației. Prețurile  în euro păreau sau chiar erau în general mai mari, chiar și în Germania. Oamenii au simțit că le scade puterea de cumpărare. S-ar putea întîmpla așa ceva și la noi, în eventualitatea în care am trece la euro ?

Aici sînt două aspecte. Pe de-o parte, văzînd cît de mult vorbim între noi despre prețuri în euro, cu toate că avem o monedă națională care se cheamă leu, putem trage concluzia că mental, foarte mulți români sînt deja pregătiți să tranzacționeze în euro. Nu e puțin lucru. Precursorii zonei euro nu aveau această pregătire psihologică, pentru că nici nu mai existase pînă atunci această monedă. Pe de altă parte, ceea ce spuneți semnalează un fenomen corect și anume acela că foarte important este cursul de schimb la care se va face trecerea. Dacă transformarea din lei în euro se va face la un curs scăzut (care la prima vedere ar putea să sune bine, vom avea salarii mari în euro, nu-i așa), ar putea distruge toți exportatorii. Deci, dintr-odată competitivitatea firmelor locale ar fi lovită extrem de puternic. Dacă, dimpotrivă, cursul la momentul adoptării euro ar fi prea ridicat, ar avea un impact asupra nivelului de trai al populației (chiar dacă exportatorii ar fi avantajați).

Am descoperi brusc cît sîntem de săraci.

Da,  deci sînt două extreme. Niciuna nu este de dorit și trebuie găsit nivelul corect. Cred că greșeala pe care au făcut-o unele țări a fost să facă această conversie la cursuri care au întărit excesiv propria monedă, motiv pentru care multe dintre ele continuă să aibă deficite comerciale importante (pentru că firmele lor nu au destulă competitivitate).

Cum se stabilește acest curs de conversie la momentul respectiv, de ce depinde?   

Acea perioadă de doi ani înainte de adoptare, în care băncile naționale nu intervin, este gîndită exact pentru a arăta nivelul natural la care cursul se așează în urma intrărilor și ieșirilor de valută. Pe de altă parte, nu este de dorit ca acea perioadă să fie prelungită prea mult pentru că devii expus la tentațiile speculative.

Să zicem că la un moment dat sîntem pregătiți și zicem că vrem să adoptăm euro. Nu e posibil să apară opoziții din partea altor țări europene, pe motive politice, cam așa cum se întîmplă astăzi cu aderarea la spațiul Schengen?

Absolut. Și asta e ceea ce de obicei se pierde din discuții. Noi vorbim de aderarea la zona euro ca și cum ar depinde doar de noi. Adică, ar fi suficient ca  noi să zicem „gata, vrem să aderăm” și toată lumea să ne primească cu brațele deschise. Or, situația nu este cîtuși de puțin așa. Tocmai ce am avut un duș rece pe tema asta, ca reacție la entuziasmul domnului Juncker, venită din partea unor membri ai zonei euro. Să nu uităm că zona euro se află în continuare într-o situație, aș spune eu, delicată. E conștientă de slăbiciunile pe care le are și care au fost acumulate în urma unor admisii prea lejere ale unora din membrii săi, ale căror economii nu erau pregătite. Economiile puternice din zona euro se află în situația în care după ce s-au fript cu ciorbă suflă și-n iaurt. Așadar, aspirația unei țări ca România de a fi acceptată așa, pe criterii mai mult politice, nu ar avea nici o șansă. De altfel, trebuie să spun că eu nu sînt convins că în viitor zona euro își va păstra structura actuală. Cred că e un încă  proces în curs de redefinire, pentru că divergențele și diferențele majore au rămas în continuare, nu le-a înlăturat nimeni. De aceea recunosc că și eu privesc cu un anumit scepticism acest apel al domnului Juncker, ca dintr-odată euro să se deschidă pentru toate țările din Uniunea Europeană și așa mai departe. Asta ar sugera cumva  că n-am învățat nimic din greșelile trecutului. Mulți susțin că succesul zonei euro ar ține de o integrare mai profundă a țărilor respective, incluzînd de exemplu, și o uniune fiscală dar atunci situația devine și mai complicată. O uniune fiscală ar însemna o situație în care țări cu surplus bugetar ar putea să finanțeze țări cu bugete în deficit. și mi-e foarte greu să-mi imaginez contribuabilul german fiind dispus să-l finanțeze pe cel italian sau grec.

Ar ieși niște scandaluri ca-n familie, puternice.

Da, și să nu uităm că au fost scandaluri destul de mari în momentul în care s-a pus problema sprijinului financiar pentru Grecia. Au fost dispute dacă Grecia merită să fie salvată sau ar trebui să-și poarte crucea pînă la capăt și de ce banii contribuabilului german ar trebui folosiți ca să salveze Grecia. Deci, de asta spun că zona euro e și un proiect care ține foarte mult și de cultura membrilor, de valori, de tradiții. Nu e vorba doar de economie.

a consemnat Andrei MANOLESCU