Rusia: nou pragmatism sau vechi Război Rece?

Rusia regimului Putin/Medvedev doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unei confruntări bipolare. Aceasta pare a fi, în accepţia Rusiei, maniera cea mai rapidă de a recîştiga o respectabilitate pe care mulţi dintre cetăţenii ei cred că statul a pierdut-o în momentul în care Gorbaciov şi Elţîn au amorsat şi apoi desăvîrşit sfîrşitul URSS. Iar a fi respectat, pentru cei mai mulţi dintre ruşi - probabil şi pentru liderii lor -, înseamnă ca cei care nu te iubesc cel puţin să se teamă de tine. Poate că a fost o greşeală felul în care ne-am imaginat lumea post-Război Rece şi locul Rusiei în ea. Am tradus căderea comunismului ca fiind sfîrşitul unui regim opresiv şi eliberarea unor popoare subjugate. Acesta era crezul dominant în Occidentul generic - inclusiv statele Europei de Est, unde implozia regimurilor leniniste a fost echivalentul unei redeşteptări naţionale. Dar rareori ne-am pus întrebarea dacă acesta a fost şi sentimentul dominant în Rusia. Măcar pentru o parte dintre ruşi, desigur, căderea comunismului a fost tot o eliberare. Numai că această parte (oare, majoritară la începutul anilor ’90?) este astăzi mai aproape de cei ce o plîng pe Anna Politkovskaia, decît de cei ce conduc statul. Cînd Vladimir Putin, încă preşedinte al Rusiei, spunea mai an că "dezmembrarea URSS reprezintă cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea", mulţi au sperat că e vorba de o eroare de exprimare sau de traducere sau că, pur si simplu, preşedintele rus nu a fost în cea mai bună zi a sa. Dar Putin era sincer. Ca nostalgic (în termeni de putere, şi nu de ideologie) al vechii URSS şi ca admirator declarat al lui Petru cel Mare (ţarul Rusiei care, la cumpăna secolelor XVII-XVIII, a condus simultan reforme modernizatoare şi războaie pentru ieşirea la mările Neagră şi Caspică), liderul Putin şi sistemul său anunţau reconstruirea unui stat imperial. Pentru mulţi ruşi, anii ’90 au lăsat amintiri dezagreabile. Căderea în sărăcie, la un pol, averi impresionante, la altul; pensionari tîrîndu-şi plasele cu oase de supă pe străzi unde, în locul fostelor lozinci politice, sclipeau neoanele coca-colonizării; corupţia guvernanţilor; trecerea de la o lume cu idoli politici la o lume fără nici un Dumnezeu; instituţii occidentale recomandate ca reţete ale ieşirii din criză şi percepute, în final, ca arogante. Pentru ţăranii, militarii sau funcţionarii acestei Rusii (devenită, dintr-un urs altădată temut, un fel de pensionar de Zoo năpîrlit, fără dinţi şi gheare), libertatea şi democraţia păreau a fi o răsplată mică pentru o mare umilinţă. O ideologie a revanşei? În anii din urmă, o disciplinare a administraţiei impusă cu forţa şi o cerere mondială crescută de gaze naturale au pus pe masa ruşilor o pîine mai albă. Adversarii din interior ai regimului sînt sub control. Poate acesta e motivul pentru care Rusia pare a-şi căuta cu orice preţ adversari în afară. Privind spre Occident. Nici unul dintre documentele oficiale ale administraţiei Putin/Medvedev nu vorbeşte explicit despre un nou Război Rece - iar dacă o face este doar pentru a imputa cîte ceva Americii sau NATO (vezi retorica liderului de la Kremlin, după Războiul georgian, în august a.c.). Ruşii preferă, în schimb, să vorbească despre un pragmatism geopolitic redobîndit - o sintagmă pe placul noii elite politice locale, pentru că pare un concept sustras lumii occidentale (ruşii înşişi se percep ca fiind visători şi idealişti, în timp ce despre americani, englezi sau germani ei spun, adesea, că sînt pragmatici). Aşadar, pragmatismul este o virtute pe care Rusia o împrumută de la Occidentul generic şi o întoarce împotriva lui. În plus, e limpede pentru orice rus cu educaţie medie că, în faţa cuiva decis să acţioneze pragmatic, Rusia nu are ce pierde. Ea însăşi se vedea atît de jos acum un deceniu (cu fostele republici tutelate dezertînd una după alta spre independenţă, cu NATO lipindu-i-se de graniţe, cu statele din "vecinătatea apropiată" căutînd prietenia SUA etc.), încît orice reconfigurare a vechii adversităţi Est-Vest e pentru ea un semn de virilitate statală redobîndită. În momentul de faţă, Rusia şi Occidentul împărtăşesc (oficial) aceeaşi reţinere în a vorbi despre un nou Război Rece. Dacă Rusia are alternativa pragmatismului, Occidentul are alibiul definirii termenilor - şi, potrivit multor analişti occidentali, între Rusia şi Occident nu mai poate exista un război rece, din moment ce interfaţa ideologică a dispărut. Fără un conflict ideologic, nu poate exista un autentic război rece - spun partizanii acestei opinii. Aceasta este, în opinia mea, una dintre dorinţele luate drept realitate ale Occidentului în raport cu Rusia. Pentru că Rusia este în urmărirea unui nou ţel geopolitic şi mai este animată de o nouă cvasi-ideologie, opusă lumii occidentale. Din Arctica în Venezuela Din punct de vedere geopolitic, Rusia ştie că miza marelui joc la scară planetară rămîne, ca şi în trecut, Eurasia. Cum spunea Z. Brzezinski (The Grand Chessboard, 1997), cine controlează Eurasia are primatul în lume. Din acest motiv, Rusia va face ce depinde de ea ca state-cheie din "vecinătatea apropiată" - Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan ş.a. - să nu-i scape de sub control (sau să-i reintre!), după cum îşi va spori prezenţa (îmbinînd tacticile proprii cu un parteneriat circumstanţial cu China) în ceea ce tot Brzezinski numea Balcanii Eurasiei (zona Caucaz-Asia centrală-nordul Turciei-Iran-Afganistan), unde conflictele etnice şi suspiciunea reciprocă creează o instabilitate în care SUA par împotmolite şi din care un nou jucător de anvergură ar putea trage foloase. Totodată, Rusia va adopta o politică de îndiguire în raport cu extinderea NATO (vezi evoluţiile în curs în Georgia sau Ucraina), care nu-i altceva decît reluarea în oglindă a strategiei de "containment" pe care, la finele anilor ’40, G. Kennan o sugera în raport cu expansiunea comunismului. În sfîrşit, Rusia îşi anunţă reapariţia în zone din care fosta URSS făcuse mari paşi înapoi: din Marea Norvegiei pînă în Marea Mediterană (semnalări de submarine sau avioane ruseşti), de la Polul Nord (arborare de steag şi revendicări deschise) pînă în Siria (prin care Rusia ar putea interfera dialogul israeliano-arab) şi pînă în Venezuela lui Chávez (alături de care Rusia face manevre militare!). Provocări? Gesturi de forţă? Oricum am numi-o, această gestică geopolitică se va accentua, foarte probabil, în viitorul apropiat. În privinţa noilor diferenţe cvasi-ideologice dintre Rusia şi Occident, ele pot fi rezumate astfel: Rusia construieşte un naţional-capitalism nu autarhic, ci doar dominator (vezi gigantul Gazprom ş.a.), prin care bogăţiile naturale rămîn sub controlul statului - aceasta, în contradicţie cu principiile clasice capitaliste (şi occidentale) ale pieţeii libere şi descentralizării. O activitate economică pe care statul rus nu o poate controla nu e binevenită în Rusia - iată logo-ul capitalismului de stat rusesc actual (v. E. Lucas - The New Cold War. How the Kremlin Menaces both Russia and the West, 2008). Apoi, există nostalgia după vechiul imperiu sovietic (şi corolarul ei: acuzele aduse lui Elţîn că nu a păstrat Commonwealth-ul rusesc înfiripat la începutul anilor ’90). Această nostalgie nu ţine de o generaţie anume (cea vîrstnică, cum s-ar bănui); ea a devenit piesă a curriculum-ului şcolar, fiind transmisă generaţiilor tinere prin manuale controlate de stat. Mai mult: în legătură cu Georgia, Ucraina sau ţările baltice există încă un blocaj psihologic: cu greu rusul generic acceptă faptul că ele nu (mai) sînt provincii. Iar regimul Putin/Medvedev acţionează în consecinţă: războiul din Georgia, şicanele induse Ucrainei, războiul electronic împotriva Estoniei, şantajul vinului faţă de Moldova sau conducta de gaze închisă uneori spre Lituania ş.cl., toate trădează o anume lectură rusească a hărţii. În fine, tot o componentă a noii ideologii în construcţie este ancorarea mentală în paradigma unei cetăţi asediate. Aşa privind lucrurile (şi împotriva oricăror asigurări contrarii - vezi scutul antirachetă din Polonia şi Cehia), NATO rămîne un adversar. Iar statele ex-comuniste - dar încă ne-membre ale unei alianţe occidentale - sînt percepute de Rusia ca zone-tampon pe care orice "contaminare" de gen NATO (mai ales) sau UE le poate întoarce împotriva ei. Ceea ce se întîmplă azi în capitale precum Kiev, Chişinău sau Tbilisi are directă legătură cu acest lucru. Cred că între Rusia actuală şi Occidentul contemporan există o diferenţă ideologică de nivel profund, ce se poate adînci în viitor - din simplul motiv că maniera de interpretare a realităţii nu este aceeaşi. Pe seama anilor ’90, Rusia de azi construieşte o veritabilă ideologie a revanşei, în care acumulează tot ceea ce o desparte, în accepţia sa, de acest Occident reinventat ca adversar. Şi poate că Occidentul nu se vede, pe sine, într-un nou război rece cu Rusia. Dar Rusia, în ceea ce o priveşte, acţionează ca şi cum ar face-o.