Rosturile (şi costurile) legitimatoare ale Istoriei

Cu cît prezentul pune mai multe probleme, cu atît mai mult se speră că soluţia-panaceu ar putea veni din trecut. Fie că-i vorba despre credibilitatea internă a regimurilor politice sau despre relaţiile cu vecinii, fie că e menită să vorbească despre prieteni sau despre adversari, Istoria primeşte " premeditat " un rol legitimator şi este însărcinată să arate care dintre versiunile privind prezentul şi viitorul sînt de preferat. În linii mari, acestea sînt coordonatele istoriografiei romantice de secol XIX " şi ale sistemelor educaţionale şi politice contemporane cu ea. Aşa spune teoria " pentru că realitatea prezentă arată cît de insidios poate fi, şi astăzi, un anume neo-romantism ce trece graniţa cărţilor şi plonjează direct în geopolitică. Să luăm exemplul a două state vecine. Nu România şi Ungaria (despre care s-a vorbit frecvent), ci Rusia şi Ucraina. Istoria lor comună, lungă şi complexă, ar trebui să le predispună la calm şi complementaritate " spune teoria. Realitatea spune altceva: tocmai istoria lor comună le îngreunează destinul de azi şi deschide mugurii incompatibilităţilor politice. Taras Bulba în luptă cu NATO Mai nou, totul pare a fi plecat de la o aniversare. În 2009 se împlinesc 200 de ani de la moartea lui Nikolai Gogol. În cinstea jubileului, Ministerul rus al Culturii a investit (de-a lungul ultimilor trei ani) 20 de milioane de dolari într-o ecranizare a romanului Taras Bulba. Pe 3 aprilie a.c. superproducţia a avut premiera la cinematograful "Octombrie" din Moscova şi succesul a fost pe măsură. Ca şi în roman, cazacul Taras Bulba din film luptă vitejeşte să-i alunge pe polonezi de pe pămînturile sale strămoşeşti. Dat fiind că polonezii erau invadatorii occidentali (şi catolici) ai acelei epoci, iar Rusia mică (şi ortodoxă) de atunci acum se cheamă Ucraina, nu sînt greu de intuit "ramificaţiile ideologice şi geopolitice" ale acestui film (spune analistul Taras Kuzio în Eurasia Daily Monitor, 6 mai a.c.). Poate că "vina" e a lui Gogol: ucrainean prin naştere şi parte a culturii ruse prin creaţie, el nu a intuit nici o clipă că la 200 de ani de la naştere va fi pion într-un război cultural-politic între două state ai căror conducători au o viziune total diferită privind prezenţa NATO în zonă. Nici Ucraina n-a stat cu mîinile în sîn. Acum cîţiva ani, autorităţile de la Kiev au susţinut o amplă campanie (istoriografică şi propagandistică) menită să demonstreze că foametea declanşată de Stalin în Ucraina la începutul anilor 1930 a fost de fapt un autentic genocid etnic. Nu pe clasa kulacilor se răzbuna Stalin, ci pe rasa ucrainenilor " acesta era mesajul. În 2007, delegaţia Ucrainei pe lîngă UE a deschis o expoziţie cu această temă la Bruxelles; am fost unul dintre vizitatori şi, la plecare, am primit cadou un DVD cu documente privind foametea din 1932-’33. Autorităţile de la Moscova nu agreează această interpretare. Drept care în februarie a.c. Ministerul de Externe rus a scos şi el un DVD (şi urmează să scoată cîteva volume adiacente de documente) menit a demonstra că foametea din Ucraina a fost îndreptată împotriva ţăranilor în genere, fără deosebire de etnia lor. Nu despre Istorie e vorba aici, ci despre prezent. Paradă militară cu Eurovision Şi măcar de Rusia ar avea probleme numai cu Ucraina. Recent, pe 9 mai, în Piaţa Roşie din Moscova, sub privirile preşedintelui şi prim-ministrului locali, s-a desfăşurat cea mai mare paradă militară din ultimele două decenii. 9000 de soldaţi au defilat în pas de gîscă, o fanfară cu peste 1000 de muzicanţi a încălzit atmosfera, 70 de avioane şi elicoptere au brăzdat cerul, 110 piese de armament (tancuri, transportoare, baterii de tunuri, lansatoare de rachete nucleare) de ultimă oră au trecut pe sub ochii admirativi ai publicului. Potrivit The Economist (16 mai a.c.), pregătirea evenimentului ar fi costat cca 94 de milioane de dolari; şi nu despre celebrarea sfîrşitului Războiului Al Doilea Mondial era vorba acolo, ci despre pregătirea Rusiei de a face faţă oricînd " azi sau în viitor " unui alt război. În cuvîntul său, preşedintele Medvedev a spus că lecţiile istoriei rămîn valide mai ales în faţa "celor ce încearcă noi aventuri militariste" împotriva ţării sale " trimitere directă la un alt stat vecin: Georgia lui Mihail Saakaşvili, cu care Rusia s-a aflat în război în august 2008. După paradă, Medvedev s-a dus la Kremlin, fiind gazda unei recepţii cu veteranii din 1941-’45. Iar premierul Putin s-a dus să inspecteze pregătirile care, la Arena Olimpică din Moscova, se făceau pentru găzduirea festivalului muzical Eurovision " o ediţie la care Georgia nu avea să participe, din moment ce piesa propusă de ea a fost refuzată de organizatori. Motivul nu ţinea de muzică, ci de text: cîntecul purta străveziul titlu "We don’t wanna put in!" Somaţi să schimbe refrenul, georgienii au refuzat " şi au privit festivalul la televizor (ca şi parada). În fine, să mai spun că instrumentalizarea trecutului se pune în calea fericirii nu numai în acest triunghi non-amoros Rusia-Ucraina-Georgia. Pe blogul său, preşedintele Medvedev denunţa recent "falsificatorii istoriei", iar Duma rusă a adoptat o lege prin care cei care caricaturizează "victoria sovietică în Al Doilea Război Mondial" sînt pasibili de amendă sau de închisoare. În ultimul deceniu, în sistemul de învăţămînt rusesc a apărut o schimbare de ton: opoziţia internă şi analişti externi au vorbit despre o treptată reabilitare a lui Stalin (al cărui rol pozitiv în război, prin subliniere, ar fi menit să-i camufleze păcatele), ca şi despre controlul direct al autorităţilor asupra manualelor şcolare. O ţintă prin ricoşeu a acestor reglementări o reprezintă toţi acei vecini ai Rusiei (Ţările Baltice mai ales, dar nu numai) care se încăpăţînează să spună că Armata Roşie a venit ca "ocupant"; în viziunea Moscovei, termenul corect pe care fostul soldat sovietic îl merită este acela de "eliberator". În 2007, această problemă a dus la un conflict diplomatic între Rusia şi Estonia " atunci cînd autorităţile de la Tallin au decis mutarea unui monument al ostaşului sovietic, iar Moscova a interpretat gestul ca fiind o provocare. Din întîmplare sau nu, în săptămînile următoare acelui diferend sistemul informatic al Estoniei a fost ţinta mai multor atacuri cibernetice concertate " nici acum nu se ştie din partea cui (dar nu lipsesc bănuielile). O reţea a memoriei rănite Aşadar, Istoria păstrează în acest perimetru multe răni deschise. Răni ale memoriei, răni ale politicii, răni ale orgoliului. Nu toate sînt plăgi ale trecutului; unele au un acut apetit pentru infestarea prezentului. De exemplu, mă tem că recenta diatribă a preşedintelui Băsescu împotriva "celor ce se fac părtaşi cu Ribbentrop-Molotov" s-ar putea să deranjeze nu numai la Moscova, ci şi la Berlin. Pentru că aceste răni sînt uniform distribuite şi surprinzător de interconectate. Rana unuia este şi rana celuilalt. Zgîndăreşti una şi se simte durerea în toate.