Românii și brazilienii ratează cel puțin o mare plăcere estetică, ignorîndu-se reciproc

Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) M-am apropiat de activitatea traducerii într-un mod informal și spontan atunci cînd încercam să învăț mai bine limba germană. Aveam vreo 18 ani și am cunoscut o vecină pictoriță care avea o bibliotecă cu titluri alese în limba portugheză, în germană, engleză și franceză care ocupau toți pereții sufrageriei. Mi-a arătat odată o carte a unui poet care fusese foarte iubit de cumnatul ei decedat, un mare intelectual de origine grecească ce studiase la Viena și se stabilise ca psihiatru la São Paulo, unde a devenit și critic de artă. M-am apucat așadar să-l citesc pe Georg Trakl în acea ambianță plină de inspirație din bibliotecă și din atelierul de pictură, iar entuziasmul m-a determinat să-l și traduc. De atunci, traducerea a devenit un obicei și am intrat pe piața editorială braziliană traducînd cîteva basme ale fraților Grimm și apoi două titluri ale lui Arthur Koestler.

Apoi, destinul m-a adus în România, iar acolo, ca să-mi cristalizez cunoștințele de limba română pe care începeam să le înșusesc, m-am apucat cu plăcere, încetul cu încetul, tot de traducere, împins de cîțiva autori ca Cioran sau Blecher. Am trăit 16 ani la București, iar acest sejur a fost suficient ca să devin, în mod natural, traducător de literatură română pentru editurile braziliene – unul dintr-un număr restrîns care încape într-o singură mînă mai lejer decît cinci degete. Avînd în vedere că este vorba de o literatură practic necunoscută în țara mea, în afară de activitatea mea de traducător, pînă la urmă acționez ca un fel de agent literar, prezentînd titluri și autori, depun un efort de convingere pe lîngă editori cu un potențial interes. Este mai greu, dar îmi dă plăcerea de-a mă mișca pe un teren virgin și posibilitatea de-a alege majoritatea titlurilor pe care le voi traduce.

2) Fiecare traducere are parti-cu-laritățile ei și, în consecință, dificultățile ei proprii. Poate traducerea pe care am resimțit-o ca fiind cea mai dificilă a fost Șase maladii ale spiritului contemporan a lui Constantin Noica. Am realizat-o, împreună cu Elena Sburlea, abia după doi ani de la sosirea mea în România. Nu numai că nu stăpîneam limba destul, așa cum o știu azi, dar nici nu aveam o formare filozofică potrivită pentru o asemenea aventură. Sigur că traducerea a fost, pe urmă, revizuită de un specialist în filzofie. Dar astăzi nu știu dacă m-aș mai deda unei asemenea îndrăzneli.

Luntrea lui Caron a lui Lucian Blaga mi-a oferit de asemenea cîteva dificultăți, fiind prima lucrare mai lungă de care mă apucam. Mai mult, natura ei neterminată – a fost lăsată în sertar de către autor și niciodată revizuită – revelează schimbări bruște de ritm și de stil care, împreună cu cîteva ardelenisme cu care nu eram deloc familiarizat, m-au dat puțin peste cap.

Mai tîrziu, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, prima carte a autorului român publicată în Brazilia, a fost de asemenea o frumoasă provocare de care însă îmi amintesc cu mai mare plăcere. Lungimea lucrării m-a speriat un pic, dar faptul că este împărțită în cinci povești relativ independente m-a ajutat. Aici, dificultatea a fost de a ajunge la înălțimea unui autor atît de important și de-a recrea, în portugheză, ritmul și stilul lui bogat, cîteodată halucinant.

Dar traducerea cărții Întîmplări în irealitatea imediată a lui Max Blecher poate a fost cea care mi-a oferit cea mai mare plăcere. Frazele și limbajul poetic parcă se prelingeau din limba română direct în portugheză și pentru asta trebuia doar să am grijă de-a apuca fiecare cuvînt cu ritmul și delicatețea unui ceasornicar. Prima carte în limba portugheză a autorului român a avut o retipărire imediat după prima ediție, repede epuizată, ceea ce consider un succes răsunător pentru un scriitor absolut necunoscut în Brazilia.

3) Traducerile mele sînt toate făcute la comandă, pe baza unor contracte, așa că ele ajung, pînă la urmă, mereu să fie publicate, de obicei în tiraje de 2000 de exemplare. Țin să precizez că sprijinul din partea Institutului Cultural Român a fost pînă acum esențial pentru a le insufla curaj editurilor care se simțeau nesigure în a publica o literatură considerată, în Brazilia, atît de exotică. Totuși, mă îngrijorează faptul că, în momentul de față, regulile programului TPS tocmai s-au schimbat, astfel încît apariția unor publicații prevăzute pentru anul viitor va fi grav îngreunată.

Receptarea literaturii române în Brazilia lasă, din păcate, deocamdată, mult de dorit. Nu există nimeni în țara mea care să fi urmărit, în ultimii ani, literatura sau măcar cultura română, în general. Așa că rarele recenzii publicate în ziare sau textele introductive care acompaniază edițiile braziliene sînt semnate de academicieni sau intelectuali identificați cu greu și a căror sensibilitate sau zonă de interes au vreo tangență cu România.

Ca traducător, fac ceea ce îmi este la îndemînă. Există o nișă în Brazilia, multe edituri și mulți cititori sînt deschiși pentru un întreg univers nou, cum ar fi literatura română. Globalizarea pare a fi valabilă numai pentru mărfuri și valori indicate de puterea dominantă. Culturile periferice sînt însă absolut necunoscute și sînt convins că românii și brazilienii ratează cel puțin o mare plăcere estetică ignorîndu-se reciproc – tocmai noi care putem clădi un dialog mult mai fertil decît cel pe care îl avem cu „stăpînii“ noștri care nu știu ce este dorul, imprecizia sau lenea. 

Fernando Klabin este traducător în limba portugheză, în Brazilia.