„România needucată“
Printre dialogurile lui Platon, există unul, intitulat Menon, care atrage atenția cu un mic experiment psihologico-didactic: prin întrebări abil puse, dar fără a-i arăta vreodată rezolvarea, Socrate reușește să-l facă pe un tînăr sclav, complet ignorant, să descopere cumva singur soluția unei probleme de geometrie elementară: construcția (fără măsurători) a unui pătrat cu aria dublă față de aceea a unui pătrat dat – în cazul de față, unul cu latura de două unități. (Problema „duplicării” pătratului”.) Pentru Platon, reușita sclavului ar trebui să justifice teoria sa despre „reamintire” (reminiscență): orice cunoaștere este de fapt o reamintire – aceea a unei cunoștințe prezente deja sufletului într-o viață anterioară și uitate odată cu nașterea. Întrebările profesorului nu l-ar face deci pe elev să afle cu adevărat ceva nou, ci, numai depășind uitarea, l-ar determina să-și reamintească ceea ce – crede Platon – sufletul său nemuritor ar fi știut dintotdeauna.
Am reluat de mai multe ori „experimentul Menon” cu studenții mei la clasă și, de cele mai multe ori, reușita a fost deplină. Etapele experimentului au semănat bine cu cele descrise de Platon: la început studentul se arată convins că problema e simplă și e sigur că are răspunsul: pornind de la pătratul, desenat pe tablă, cu latura de două unități și aria de patru unități, dublează imediat fiecare latură, crezînd că astfel obține pătratul cerut. Apoi însă se oprește stupefiat, constatînd că pătratul astfel construit are 16 unități de suprafață și nu 8, cîte ar fi fost necesare. Siguranța inițială i se năruie, lăsînd locul confuziei. Totuși, ajutat cu întrebări, studentul va descoperi după un timp singur soluția (pătratul construit pe diagonala pătratului inițial) și va întîmpina descoperirea cu un „Aha!” încîntat.
De ce obișnuiam să fac acest experiment? Nu neapărat ca să le demonstrez „reamintirea” sau existența sufletului înainte de viața în corp; ci, mai întîi, în chip de introducere posibilă în filozofia lui Platon, în al doilea rînd, ca să le sugerez cum se poate ajunge la metafizică pornind de la simpla geometrie; în al treilea rînd, ca să-i fac să intuiască complexitatea procesului de învățare și de cunoaștere, indiferent de existența sau nu a unei metafizici subiacente.
Atîta că orice interpretare ține de reușita micului experiment. Or, reușita ține de o condiție indispensabilă, de altfel explicit prezentată de Platon: subiectul e neapărat să fie complet ignorant în geometrie. Numai astfel, deși convins la început că știe, el se poate înșela complet și confuzia sa să fie maximă, pentru ca apoi să descopere soluția corectă, treptat și ajutat de profesor, de parcă și-ar reaminti-o. În cazul tînărului sclav din Menon, condiția fusese îndeplinită, am zice, aproape natural: nimeni, din păcate, nu-și propunea pe atunci să-l învețe geometrie sau alte cunoștințe de acest tip pe un sclav. Dar cum de experimentul funcționa – și aș zice în mod sistematic – cu tineri și tinere din zilele noastre, deloc sclavi și care aveau la activ doisprezece ani de școală (elementară, gimnaziu, liceu), plus doi ani de facultate?
Simplu, fiindcă, în pofida atîtor ani de studiu, studenții mei erau – cel puțin în materie de geometrie elementară – la fel de ignoranți precum sclavul analfabet de acum două mii și patru sute de ani. De folos pentru experiment, dar, în sine, foarte neplăcut! Iată „România needucată” prinsă asupra faptului. Și aici voiam să ajung cu discuția de față.
Mi se va spune că, probabil, majoritatea studenților mei erau „umaniști”. Adevărat, dar chiar și așa problema rămîne: dacă cunoștințele de geometrie (ca și de alte materii, desigur) învățate totuși în școală se pierd atît de complet în uitare, încît trebuie reamintite ca și cînd ar fi fost știute numai în altă viață, care mai este rostul învățării lor? Iar dacă există un asemenea rost, faptul că, în mod relativ sistematic, studenții trebuie „să și le reamintească” de la zero, întocmai ca un sărman sclav fără școală din Antichitate, înseamnă că rostul e complet ratat. Altfel spus: ori copiii învață aproape numai lucruri inutile și sînt îndreptățiți să le uite; ori, dacă ele sînt utile (și cred că sînt), le învață într-un asemenea mod încît învățarea lor aproape că a fost numai timp pierdut.
Cînd vrea să predea ceva cu ajutorul unui experiment practic, orice profesor, în mod firesc, dorește „să-i iasă” experimentul. Așa îmi doream și eu, în principiu, pentru a putea ține mica lecție de metafizică platonică. Și totuși, admit că, atunci cînd mi s-a întîmplat, foarte rar, ce-i drept, ca cel „supus” experimentului, deși „umanist” fiind, să „duplice” pătratul repede și corectîndu-și singur erorile, cu puține întrebări din partea mea, nepărînd astfel să mai existe temei pentru „reamintire” – adică atunci cînd s-a întîmplat ca experimentul să dea greș – să fiu mai curînd încîntat...
(Apărut în Dilema veche, nr. 903, 29 iulie – 4 august 2021)
