Româneşte şi ca acasă

Să mănînce tradiţional, "ca la mama acasă" este obsesia multor conaţionali de-ai noştri. Prin asta se înţeleg, de obicei, o "ciorbiţă", o "fripturică", o "mîncărică" scăldată în ceva sos, eventual o "mămăliguţă". Diminutivele nu sînt întîmplătoare, şi nu reflectă doar limbajul de specialitate al chelneriţelor pe stil vechi, ci şi aşteptările potenţialilor clienţi faţă de o asemenea mîncare: să-ţi ofere, dacă se poate, un gust călduţ, protector, care să-ţi certifice şi reitereze ad infinitum atmosfera şi valorile culinare domestice. Pe baza acestui deziderat cvasi-naţional au luat naştere, mai întîi, restaurantele La Mama. Pe vremea cînd singura variantă ieftină erau fast-food-urile, care numai mîncare sănătoasă nu serveau, iar ideea de local presupunea ceva fancy şi scump, primul La Mama a fost mană cerească. În sfîrşit - ziceam cu toţii - un loc în care poţi să savurezi idealul alimentar naţional mediu, fără să-ţi faci gaură în buzunare. Unde poţi mînca şi altceva decît clasica şi raţionalizata friptură cu cartofi prăjiţi ceauşistă. De pildă, ostropel, ciorbă de perişoare, de "văcuţă", cîrnaţi, mici, "ficăţei", ardei umpluţi, chifteluţe marinate, şniţel... Feluri pe care fiecare dintre noi le-a ingurgitat în mod regulat, dacă nu la mama acasă, măcar la bunica... Totul curat gătit, în porţii destul de mari (o altă obsesie autohtonă), nu foarte condimentat, nici prea-prea, nici foarte-foarte, deci rezonabil... Pe fondul unui serviciu civilizat, dacă nu întotdeauna impecabil, şi al unui cadru cald (mese de lemn maro-roşcate, tablouri înfăţişînd naturi statice conformiste, cu flori). Pe scurt, o mîncare neutră, cu accente gustoase, într-un ambient asemenea. Cu servire rapidă, ca la fast-food, dar oferind alimente mult mai sănătoase. Şi păstrînd mereu preţurile la un nivel accesibil unor categorii sociale diverse, cu regularitate... Această formulă s-a dovedit una cu adevărat de succes, restaurantele de acest tip înmulţindu-se sistematic, de cîţiva ani buni. Explicaţia academică poate fi că, în contextul globalizării, românii au găsit o posibilă formulă ideală pentru ceea ce sociologul american George Ritzer numea "glocalizare": îmbinarea dintre global şi local, în aşa fel încît produsul final să corespundă nevoilor locale... Succesul a transformat La Mama într-o industrie. Publică şi personală. Firmele organizau şi continuă să organizeze aici diverse mese festive pentru angajaţi, de la Crăciun la 8 Martie; sau pur şi simplu comandă în mod regulat mîncare de la ei. Persoanele private, pe de altă parte, ies aici cu familia, aceasta incluzînd nu doar soţul/soţia şi copiii, ci şi părinţii şi bunicii (restaurantele de acest tip sînt unele dintre puţinele locuri din România în care am văzut, destul de des, şi persoane de vîrsta a treia...). Mai mult de atît, le folosesc chiar pentru evenimente personale: o dată am asistat la un parastas în sediul din Episcopiei. Totul se desfăşura firesc şi decent. O altă "cheie a succesului" este adaptarea, din mers, dar prompt, la evoluţia gusturilor şi a concepţiilor. Cum a pătruns, şi în societatea românească, preocuparea pentru calorii, cum în restaurantele aşa-zis tradiţionaliste au apărut şi salatele. Şi au rămas în meniu, pînă în ziua de azi, drept unele dintre cele mai căutate feluri. Cum am înţeles şi noi, brusc (şi, ca de obicei, cu cel puţin o jumătate de secol în urma altora...) că e bine să mîncăm natural, cum au fost introduse în meniu şi s-au păstrat, cu mare căutare, sucurile naturale şi limonadele... Convieţuind paşnic cu "ţuiculiţa" care se oferă gratuit, în lunile reci, drept aperitiv. Cu timpul, La Mama s-a multiplicat, dacă putem spune aşa: din ea, pare-se, s-a desprins City Grill, tot pe aceeaşi formulă, cu cîteva diferenţe, dar cu succes asemănător. Ceea ce demonstrează că nevoile românului mediu au rămas aceleaşi şi că linia tradiţional-eficientă, cu accente naturiste şi preţuri modice, rămîne o variantă posibilă.