Roma Issues

Publicat în Dilema Veche nr. 127 din 29 Iun 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Am fost tentat să numesc acest text Problema ţigănească. Un astfel de titlu ar fi riscat să fie considerat mult prea neconformist. Am optat pentru o variantă care sună bine, gîdilînd la auz administraţia publică, experţii, birocraţii de la Bruxelles şi Washington, liderii etniei respective. O sintagmă exhaustivă, exotică, fancy, bogată în sensuri şi, evident, care nu spune nimic. Nu sînt expert în Roma Issues, nici nu îmi propun să devin. Sînt însă interesat de dinamica socială, de postcomunism, de modul în care gîndesc oamenii. Textul de faţă caută să privească problema ţigănească din această perspectivă, la modul general, în atributele sale definitorii pentru ansamblul lumii în care trăim. Ţigani sau romi? De la o discriminare la alta "Noi sîntem ţigani, romi sînt ăia care stau cu mîna întinsă şi cerşesc." Persoana respectivă, o femeie, a rostit vorbele de mai sus într-un mediu populat de oameni similari ei, adunaţi pentru un focus-grup, de către lideri ai comunităţii locale de romi, într-un oraş de undeva de pe malul Dunării. A doua poveste se petrece într-un mediu diferit, într-un mall din Bucureşti, prevăzut şi cu loc de joacă pentru copii. O familie de oameni cu pielea mai tuciurie, însă vizibil românizaţi, este şi ea prezentă la faţa locului. Mai este prezentă şi o familie de arabi, şi ea cu copilul, precum şi alţi părinţi şi copii din etnia majoritară. Copiii, între 3 şi 5 ani, se joacă, unii mai neastîmpăraţi, alţii mai liniştiţi. Părinţii îi supraveghează de pe margine. La un moment dat, se aude vocea grijulie a tatălui presupusului copil rom, căutînd să-şi tempereze fiul: "stai cuminte, nu te mai ţigăni!". Chestiunea ţigănească se plasează între aceste două repere, între mîndria de a fi ţigan, o identitate bine precizată, chiar europeană prin tradiţiile sale ancestrale, şi teama de a nu fi considerat ţigan prin comportament. Pe vremea lui Ceauşescu, oficial nu existau ţigani. În România locuiau români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi. Acestea din urmă, atunci cînd căpătau nume, erau ruşi, turci, sîrbi, bulgari, tătari etc. Niciodată ţigani. Înainte de război, ţiganii trăiau bine mersi, aşa cum o făcuseră de secole, uneori liberi, alteori - din păcate - în robie. După 1989 au reînceput să aibă voie să existe. Apoi romii au devenit brusc vizibili. Romi sau ţigani? Fără a fi exhaustiv, sugerez mai jos cîteva implicaţii sociale ale opţiunii. În primul rînd, este greu să impui unei populaţii oarecare să-şi schimbe limba în funcţie de ceea ce alţii consideră a fi political correctness. O astfel de atitudine mi se pare totalitară. Ce ar fi ca, de mîine, să vorbim despre shqiperi, sakartveli, neerlandezi şi alte popoare de genul acesta (albanezi, gruzini, olandezi) pe care le cheamă altfel în limba lor decît în limba română? Sau, deoarece om mai înseamnă uneori şi bărbat, să îl eliminăm din limbă şi să vorbim exclusiv despre fiinţe umane? Pe de altă parte, România are o întreagă tradiţie a rebotezării reperelor: numele străzilor, structura limbii, felul în care căutăm să îi convingem pe ceilalţi că numele ţării are ca primă vocală pe o, limba nefiind rumeno, Rumanian, Rumänische, roumain, rumänska, rumunjski... În plus, ţigan cunoaşte foarte multe conotaţii negative. Aceasta poate duce cu gîndul la antecendentul transformării negrilor din SUA în afro-americani. Cine credeţi însă că ar avea o probabilitate mai mare de a fi discriminat: un afro-american sau un negru? Dincolo de schimbarea numelui, rămîne problema stereotipurilor negative. Ţiganii sînt adesea definiţi drept murdari, hoţi, leneşi, necivilizaţi. Vă mai amintiţi ce scandal a ieşit în presa română cînd pe afişul unui meci amical de fotbal, desfăşurat la Paris între Franţa şi România, a apărut un violonist ţigan ca reprezentant al României? O revoltă generală a opiniei publice româneşti, considerînd eroarea comisă drept un afront. Din nou însă, nu cumva românii, la rîndul lor, sînt confruntaţi cu stereotipii negative, dominante la toate popoarele relevante pentru cadrul nostru cultural? Nu cumva sîntem în topul celor mai desconsiderate naţii europene pentru polonezi, maghiari, francezi sau olandezi? Credeţi că, dacă ne-am schimba numele, s-ar schimba ceva? Înclin să cred că aplicînd o nouă etichetă, nu facem altceva decît să adăugăm o discriminare şi mai puternică, definind ţiganii într-un mod straniu, străin limbajului tradiţional, riscînd să îi categorisim drept un corp aproape extraterestru, o excrescenţă pe care să ne dorim să o eliminăm definitiv din organismul societăţii. Riscul este cu atît mai mare, cu cît tindem să golim de identitate o populaţie greu încercată de comunism, căreia i-a fost interzis tocmai dreptul la identitate. Impunem această schimbare unei populaţii, cea a României, mai tradiţională, mai slab educată, mai săracă şi, prin urmare, mai puţin dispusă la experimente sociale şi schimbări, decît majoritatea celorlalte ţări europene. Numărul. Între auto- şi hetero-identificare Oare cîţi ţigani or fi? Greu de calculat! O cale ar fi să foloseşti criterii strict "obiective", ca să defineşti fiecare individ drept ţigan sau non-ţigan. Culoarea mai închisă a pielii, portul şi unele meserii tradiţionale ar putea fi astfel de factori. Obiectivitatea lor este cel puţin discutabilă: ce te faci cu gaborii, care sînt mai blonzi, sau cu cei (majoritatea) care nu practică meserii tradiţionale sau nici măcar nu au avut vreodată un port diferit de cel al românilor, maghiarilor, turcilor majoritari din zona în care locuiesc? Poţi să mai iei în calcul şi ce spun alţii despre fiecare om în parte. Îl iei, de exemplu, pe Gheorghe şi le ceri tuturor celor care îl cunosc sau care l-au văzut vreodată să spună dacă e ţigan sau nu. Repeţi apoi operaţia pentru 22 de milioane de români. Exerciţiul va dura ani sau decenii şi nu va conduce la nici un rezultat valid. Mai simplu este să foloseşti calea "non-obiectivă", să îi laşi pe oameni să se autodefinească. La orice recensămînt, oamenii au dreptul să se declare aşa cum simt ei că sînt. La urma urmei, nu prea poţi să fii ţigan cu de-a sila. Este în spiritul vremurilor, în care trăim, să îi permiţi fiecăruia să se autoexprime, dacă nu lezează interesele celorlalţi. Există însă un risc important: a fi ţigan este pentru mulţi stigmatizant. De aici tendinţa evitării declarării apartenenţei etnice în cauză. Atunci ar trebui să apelezi mai degrabă la hetero-identificare. Contraargumentul apare imediat, complicînd dilema: dar dacă omul se simte mai degrabă chinez, turc, maghiar, român sau orice altceva decît ţigan, este moral să îl etichetezi forţat drept rom? Miza stabilirii numărului de ţigani este enormă. Dimensiunea populaţiei este esenţială pentru finanţatorii programelor adresate romilor. Mai mulţi romi înseamnă mai mulţi bani în aceste programe, mai mulţi bani pentru experţii în Roma Issues, mai mulţi bani şi mai multă putere pentru reprezentanţii formali ai etniei în cauză. Totuşi, cîţi ţigani sînt în România? La recensămîntul din 2002, cam 5-600.000 de oameni au spus că sînt ţigani, romi, căldărari, rudari etc. Liderii romilor vehiculează cifre de pînă la 3 milioane. O bună parte din experţii recunoscuţi în domeniu vorbesc, de asemenea, de milioane. Cea mai recentă analiză serioasă pe care o cunosc, cea a profesorului Dumitru Sandu, este fundamentată pe date statistice şi utilizează deopotrivă auto- şi heteroidentificarea. Cifra rezultată este între şapte şi opt sute de mii de ţigani. Problema O parte din ţigani au practicat cîndva meserii de nişă, care astăzi nu mai au cerere pe piaţă, nefăcînd faţă concurenţei tehnologice moderne. Comunismul a avut aici rolul său: meseriile în cauză presupuneau iniţiativă individuală, ţiganii fiind, prin felul lor de a fi, adevăraţi potenţiali antreprenori. Îngrădiţi de statul totalitar, ei nu au putut însă să se dezvolte, să încorporeze tehnologii noi vechilor lor meşteşuguri. Nici investiţia în educaţie (mersul la şcoală) nu s-a plasat la un nivel extraordinar. Integrarea în societate a fost şi ea redusă. Sărăcia şi locuinţele de proastă calitate s-au adăugat. Multe gospodării de romi concentrează toate aceste aspecte. Alternativele de supravieţuire înseamnă adesea varii forme de implicare în activităţi ilegale: munca la negru, furtul din buzunare, practicarea vrăjitoriei, traficul de femei şi copii, formarea de mafii. O bună parte a restului locuitorilor României se află în aceeaşi situaţie. Alocarea locuinţelor în comunism, cu oameni puşi la grămadă în blocuri identice, a condus la desegregarea comunităţilor de romi. Ţiganii trăiesc astăzi amestecaţi cu alte etnii, nu neapărat în grupuri compacte. Arată la fel şi trăiesc împreună cu populaţia majoritară. Aceasta îngreunează implementarea unor programe specifice, adesea ele fiind adresate unor comunităţi compacte de romi. Chiar şi pentru aceste comunităţi, problemele sînt de fapt legate în principal de sărăcie, de lipsă de educaţie, planning familial, acces la servicii de sănătate, locuire primitivă, implicarea în economia neagră. Probleme experimentate de o bună parte a societăţii româneşti, indiferent de etnie. Singura problemă specifică rămîne cea legată de discriminare. Dubla morală Din dorinţa de a reduce senzaţia de discriminare şi de a stimula participarea comunităţilor locale, majoritatea proiectelor destinate romilor includ în staff, adesea ca prim lider, un rom. De regulă, persoana respectivă are competenţe discutabile şi un mod tradiţional de a privi lucrurile. Tradiţionalismul se manifestă prin abordări ierarhice, top-down, ce eludează ideea de a stimula participarea, contribuind şi la structurarea unei birocraţii informale cu manifestări adesea compradoare. Regula implementării proiectului este dată de respectarea cuvîntului şefului, consultanţi de tip yesman fiind cei preferaţi. Nevoia de a-şi conserva poziţia de expert în Roma Issues îi face pe aceştia din urmă să-şi cenzureze opiniile, adoptînd poziţia oficială a şefului, şi devin astfel vocile care în fapt legitimează punctele de vedere ale liderilor romi. Utilizarea bulibaşei ca mediator direct sau indirect al implementării programelor poate avea neplăcute efecte perverse (efecte secundare nedorite ale unor acţiuni altfel bine intenţionate): întărirea poziţiei instituţionale a bulibaşei este un exemplu. Bun, o să spuneţi, şi ce e rău în asta? Bulibaşa abia îi mai ordonează, ţine în frîu comunitatea, face legea acolo, scăpăm de orice problemă. Lucrurile nu sînt chiar aşa de simple. Instituţia bulibaşei este o parte esenţială a chestiunii ţigăneşti. Ea vorbeşte despre o comunitate închisă, cu legi în afara celor ale societăţii, în care unele fapte formal interzise pot deveni permise (furtul, aranjarea căsătoriilor între copii). Această dublă morală este tipică enclavelor subdezvoltate. Scăpînd controlului social obişnuit, ea acţionează ca o structură instituţională ce favorizează direcţionarea neaşteptată a fondurilor destinate iniţial sprijinirii romilor şi perpetuarea inegalităţilor şi sărăciei. Definirea ţiganilor ca romi, dezvoltarea de politici specifice, puternic mediatizate contribuie la accentuarea discriminării. Mediatizarea este problema: ea îi spune omului obişnuit că cetăţenii ăia, romii, sînt nişte chestii ciudate, altfel decît el. Românul mediu, aflat undeva către începuturile modernităţii culturale, va căuta să evite aceşti anormali. Îi va marginaliza social. Meta-problema ţigănească Am practicat aici un soi de meta-analiză a problemei ţigăneşti. Concluzia? Chestiunea ţigănească este de fapt o meta-problemă. O corectă definire a sa ar putea produce efecte pozitive pentru ansamblul societăţii româneşti şi pentru marea majoritate a membrilor săi cu origini ţigăneşti. Programele destinate romilor, cînd nu ţintesc discriminarea, ar trebui mai degrabă adresate populaţiei sărace, în care ţiganii se regăsesc în bună măsură. Ţiganii trebuie să beneficieze de suport, însă nu pentru că sînt ţigani, ci exact la fel ca orice cetăţean aflat în nevoie. Rămîne discriminarea. Pentru a o diminua, ar trebui mai degrabă lucrat la modul de a gîndi al populaţiei majoritare. Esenţială este redefinirea modurilor de abordare, altfel decît prin prisma stereotipurilor noastre curente. Aceasta ar trebui să fie un exerciţiu pentru fiecare dintre noi.

HOR 0545 jpg
Bogați îngrijorați de propria sărăcie...
Acest Dosar vă prezintă fragmente din conferințele susținute în serile zilelor de 14, 15 și 16 septembrie, în Sala „Jean Monnet“ a Facultății de Studii Europene a UBB.
B  Glavan jpg
Drumul către sărăcie
Pe scurt: tot ceea ce subminează economisirea, investiţia înţeleaptă şi stimulentul muncii previne acumularea de capital şi ne duce pe drumul sărăciei.
A  Zahiu jpg
Venitul minim garantat: de la utopie la realitate
Tot ce avem în momentul de faţă ca schemă de asistență socială este ineficient, a generat un adevărat infern birocratic, de multe ori aceste programe sînt paravane pentru corupţie.
B  Voicu jpg
Sîntem încă săraci? România după 32 de ani
Concluzia a fost că, de fapt, nu te poţi raporta la „standardele societăţii”.
HOR 1291 jpg
Sărăcie, bogăție și judecată morală
Și iar întreb: ce ne facem cu tensiunea dintre teoria morală înaltă, care ne spune că valoarea morală nu depinde de condițiile materiale de viață, şi judecăţile morale implicite pe care le-am descris?
HOR 1452 jpg
„Care bogat se va mîntui?“ Libertatea ca sărăcie voluntară în Noul Testament
Creştinul trebuie să fie harnic, să-şi cîştige existenţa printr-o muncă onestă, să fie darnic şi solidar, dar să nu-şi facă griji pentru ziua de mîine. Aici apare încă un element definitoriu al relaţiei dintre paradigma creştină şi avuţia terestră.
p 21 foto C  Hord jpg
Globalizarea libertății
În fine, vreau să vă atrag atenția asupra acelor antiglobalişti care înţeleg globalizarea altfel, ca pe o globalizare politică. Ei vă vor vinde izolarea ca soluţie la problemă. Nu-i ascultaţi decît cu atenţie şi îngrijorare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială

Adevarul.ro

63326256 403 jpg
Grecia-Turcia: Ameninţări da, război ba
Relaţiile turco-elene au ajuns într-un stadiu periculos. Tot mai frecvent se vorbeşte despre război. Dar presiunile internaţionale la adresa celor două ţări cresc. Sunt şanse pentru o dezamorsare a situaţiei?
statuia lui Hercule descoperita in grecia FOTO Ministerul Culturii Grecia jpg
O statuie a lui Hercule, veche de 2.000 de ani, descoperită în nordul Greciei, în orașul antic Filipi
O statuie a lui Hercule, veche de 2.000 de ani, a fost descoperită în nordul Greciei, în orașul antic Filipi, care este situat în nordul orașului actual Kavala. Cercetătorii sunt de părere că statuia a fost un element de decor.
abslvent facultate liceu FOTO Shutterstock
Radiografia Educației: Prea puțini licențiați, prea mulți tineri care nici nu învață, nici nu muncesc
România ocupă în continuare ultimul loc din UE în privința proporției absolvenților cu licență. Însă, potrivit studiilor, pe tinerii care nu urmează o facultate nu-i găsim nici în câmpul muncii, astfel că viitorul lor este puternic amenințat de absența experienței profesionale sau educaționale.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.