Robin Hood
Dacă, pentru majoritatea copiilor, Robin Hood este un personaj fictiv, dintr-o poveste frumoasă pe care o aud, probabil, de la părinți sau despre care vorbesc cu părinții lor, pentru alții înseamnă un alt fel de poveste. Una reală și tristă, despre abandon și despre părinți care îi părăsesc. Căci, pentru ei, Robin Hood nu e un personaj, ci un centru de plasament, o clădire aflată în sectorul 4 al Bucureștiului.
Pe vremuri, centrul adăpostea peste 200 de copii, dar în prezent aici mai sînt doar 24. Este efectul schimbărilor majore pe care sistemul de protecție a copilului le-a înregistrat în ultimii ani, via dezinstituționalizare.
„Aș spune că seria demersurilor și acțiunilor concentrate în sensul creșterii calității vieții și identificării unor soluții pentru copiii din aceste centre de plasament a început, de fapt, după 1998“ – îmi declară Mihaela Ungureanu, directoarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a copilului din sectorul 4. O mare parte din aceste acțiuni de sprijin a fost realizată prin intermediul ONG-urilor – sprijinul lor fiind unul major. După anii 2000, cînd s-au dezvoltat rețelele de asistenți sociali maternali, au fost făcuți primii pași spre dezinstituționalizare. În 2004, din punct de vedere legislativ lucrurile au căpătat o consistență considerabilă odată cu apariția Legii 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, cînd au fost mai bine gîndite și definite din punct de vedere legislativ o serie de servicii și măsuri destinate protecției copilului mobilizate în sensul creșterii calității vieții acestor copii.
La 14 ani de la apariția Legii 272, dezinstituționalizarea, care s-a realizat gradual și progresiv, arată cam așa: dacă în anii ’90 existau aproape 200.000 de copii în centrele de plasament, astăzi, în aceste centre mai sînt 7000, în întreaga țară – „Hope and Homes for Children“ fiind unul dintre cei mai importanți vectori în procesul de dezinstituționalizare.
În București, în sectorul 4, „Robin Hood“ este ultimul centru de acest fel. „Cu ajutorul Hope and Homes for Children vom deveni un sector în care nu vor mai exista astfel de centre. Am avut patru centre de plasament, în care au fost peste 600 de copii, iar azi, în «Robin Hood», care urmează să fie închis în prima parte a anului viitor, se mai află ultimii 24.“
Copiii de la „Robin Hood“ au vîrste cuprinse între 9 și 19 ani – dacă îi întrebi despre părinți, unii ridică din umeri. Abandonul îi maturizează rapid. „Pentru mine, părinții mei naturali nu mai există. Ce fel de părinți sînt aceia care nu vor să mă vadă?“ Alții își identifică figura maternă cu îngrijitoarele. „Aici fiecare avem cîte o mamă.“ Sînt însă și copii abandonați și crescuți în sistem de mici, care n-au nici o amintire legată de interacțiunea cu părinții și care nu au la ce își raporta dorul de familie.
„Avem situații cînd copilul aflat în centru are părinți care stau la cinci minute distanță, dar nu vin să-l vadă. Și e foarte greu să-i explici de ce părinții, care stau atît de aproape, nu vin să-l viziteze. Acești copii au nevoie de multă afecțiune, pe care noi încercăm să le-o oferim – deși este dificil uneori să suplinești nevoia de afecțiune pe care și-ar dori să o primească din partea părinților.“
Cu toate acestea, Mihaela Ungureanu îmi spune apăsat: „Copiii noștri sînt la fel ca oricare alții“. Sătulă de imaginea ostracizată a unui copil dintr-un centru de plasament, imagine vehiculată de mass-media în societate, în care copilului abandonat i se mai adîncesc nițel traumele abandonului lipindu-i-se o etichetă de care nu e vinovat, directoarea îmi povestește de toate acțiunile pe care le a susținut, alături de ONG-uri, pentru a le putea oferi acestor copii o viață cît de cît normală.
„În ultima vreme, copiii au fost în șapte tabere, dintre care două organizate în Delta Dunării. De asemenea, încercăm să le diversificăm activitățile pentru timpul liber. Îi ducem la film, la teatru“ – aici se oprește și-mi zîmbește complice –, „îi mai ducem și la Mac. Tragem cu urechea și le aflăm dorințele. De exemplu, am aflat că unii își doreau să vadă un meci de fotbal din tribună. Așa că am organizat, la începutul anului, să mergem cu ei pe Arena Națională, unde s-au în-tîlnit cu jucătorii de la FCSB. S-au schimbat mult, de cînd au fost implicați în atîtea activități. Au ieșit, au interacționat. Unii și-au întîlnit chiar vedetele preferate.“ Îmi povestește și de o mare bucurie personală: dacă pînă nu de mult existau cîțiva copii în prag de abandon școlar, le-au asigurat meditații (cu ajutorul unui grup de tineri care lucrează la diferite companii) și unii au reușit chiar să termine școala cu medii de 9.
„Noi nu dorim să creștem niște copii cu mentalitate de victimă, ci să le oferim deschiderea necesară, să le construim încrederea în ei. Iar toate aceste acțiuni au același scop: să vadă că nu sînt diferiți de alți copii și că au parte de aceleași bucurii, plăceri și dorințe împlinite. Cu alte cuvinte, să realizeze să sînt importanți pentru noi.“
Cu toate acestea, viața într-un centru de plasament nu poate schița, nici pe de parte, imaginea a ceea ce înseamnă viața de familie.
„Este evident faptul că centrele de plasament nu reprezintă o soluție, cu atît mai mult cu cît în acele centre vechi trăiau peste 200 de copii. Și chiar dacă personalul ar fi fost suficient și bine calificat, sau extrem de bine calificat (căci aici avem încă o mare problemă în sistem), nu poți spune că viața alături de alți 200 de copii are ceva în comun cu atmosfera dintr-o familie.“
Închiderea centrului „Robin Hood“ este posibilă datorită parteneriatului cu „Hope and Homes for Children“, un parteneriat care se derulează pe două paliere: pe de o parte, construirea a două case de tip familial pe terenuri puse la dispoziție de către DGASPC sector 4, pe de alta, luarea unei serii de măsuri de prevenire a intrării în sistem a altor copii și menținerea lor în familie. Ajutor cu plata chiriei sau plata restanțelor la întreținere, facilitarea găsirii unui loc de muncă, soluții pentru familiile monoparentale, prin care copilul poate sta la un centru de zi de tip after-school, pînă cînd părintele termină serviciul. „Avem peste 100 de locuri în două centre de zi de tip after-school social unde copilul poate sta după școală, în timp ce părinții merg la serviciu. Beneficiază de masă și e sprijinit de educatori pentru efectuarea temelor, dar și pentru dezvoltarea abilităților și talentelor, lucru mai greu de realizat într-o familie cu venituri reduse. Avem și rezultate extraordinare: de curînd, copiii dintr-un asemenea centru au cîștigat marele premiu la concursul național de literatură, unde au participat peste trei mii de copii din toate școlile din țară.“
Dar ce înseamnă și prin ce diferă o casă de tip familial de un centru de plasament? În primul rînd, numărul copiilor dintr-o asemenea casă este de maximum 12. Apoi – și unul dintre cele mai importante aspecte ale dezinstituționalizării – este faptul că traiul într-o asemenea căsuță oferă o imagine mai apropiată de viața de familie. Căci, dacă într-un centru tratezi copiii în grup, într-o casă poți să te ocupi de ei în mod individual.
Doar dacă ne gîndim la servirea mesei: în centru mănînci la sala de mese, alături de alți 50 de copii, unde ți se pune mîncarea în farfurie, ți se strînge masa etc. Într-o casă, ca într-o familie, pui tu însuți masa, strîngi masa, speli farfuriile etc. Lucruri banale care întregesc însă sentimentul de apartenență, de familie și de intimitate.
M-am gîndit însă la situația celor 24 de copii de la „Robin Hood“. Fiind unul dintre centrele care mai au foarte puțini copii în grijă, putem vorbi totuși de o comunitate mai restrînsă. Ce au zis copiii cînd au aflat că vor locui în alte case și, de asemenea, vor fi separați?
În primul rînd, mi se spune că acele căsuțe vor fi apropiate, deci nu e vorba despre o despărțire. Iar cînd au aflat că vor urma să locuiască într-o casă, una a lor, copiii de la „Robin Hood“ n-au stat pe gînduri. Au început să-i caute un nume. La evenimentul prin care s-a marcat începerea construcției, ei au fost cei care au pus primele cărămizi la temelia casei și și-au scris numele pe ele. Prima căsuță va fi terminată la începutul anului viitor de către „Hope and Homes for Children“, cu sprijinul financiar oferit de Holcim România.
„Trebuie să se înțeleagă că acești copii nu au nevoie doar să mănînce și să doarmă și să meargă la școală. Au nevoie să fie ascultați, să fie auziți, să fie sprijiniți cînd au nevoie, să simtă că cineva le este aproape și atunci cînd le este bine, dar și cînd le este rău. Au nevoie să știe că sînt importanți, că cineva crede în ei și în potențialul lor și, mai presus de orice, că au valoare în ochii noștri, ai tuturor“ – îmi spune, pe final de interviu, doamna Mihaela Ungureanu, adăugînd și numele găsit de copii pentru căsuța lor: „Cavalerii“.
