Ritualuri de împerechere
Erau nişte vremuri din cale-afară de plicticoase. La cinema rulau doar filme din "lagărul socialist" (ce-i drept, mai scăpa cîte un Forman sau Tarkovski); Leonce şi Lena o ştiam pe dinafară, la fel Nepotul lui Rameau (cine afară de Esrig ar fi putut crea un spectacol atît de plastic dintr-un text filozofic iluminist?); la radio se cînta numai despre macarale, fetiţe dulci şi pescari amatori (Richard Oschanitzky şi Ianczy Koroszy erau păsări rare, cît despre Sideral, Olimpic ’64 sau Phoenix, nici vorbă); prin licee şi facultăţi se organizau tot felul de reuniuni plicticoase mai mult sau mai puţin tovărăşeşti, sub ochii vigilenţi ai profilor şi instructorilor UTC, ceea ce-ţi tăia tot cheful. În condiţiile astea, distracţia preferată a adolescenţilor şi post-adolescenţilor era "ceaiul". O sîmbătă fără ceai era încununarea unei săptămîni irosite. N-am reuşit niciodată să aflu care a fost originea semantică a termenului, mai ales că nu mi s-a întîmplat niciodată să consum infuzia cu pricina în atare împrejurări. Posibil ca la origine să fi fost un fel de cod conspirativ, menit să adoarmă vigilenţa părinţilor. Poate de aia a şi fost înlocuit, prin anii ’70, cu mai transparentul "bairam". Trebuie să mărturisesc că eu unul nu am apucat perioada de aur a ceaiurilor, care se pare că s-a consumat în anii ’50 şi ’60. Organizarea era simplă, dar existau proceduri bine definite. Cineva se hotăra să "dea un ceai". Asta însemna că are la dispoziţie o casă temporar lipsită de părinţi. Uneori erau şi părinţii pe-acolo, dar se retrăgeau discret în camera lor " dar chestia asta aducea un oarecare aer promiscuu, ceaiurile cele mai reuşite erau cele de la care adulţii lipseau cu desăvîrşire. Au fost şi ceaiuri ţinute dimineaţa, cu jaluzelele trase. Invitatul de bază era omul cu muzica (atunci cînd gazda nu era dotată cu un instrument adecvat). În vremea mea, cel mai popular era magnetofonul Tesla de vreo 20 de kile (mai înainte, funcţionau pick-up-urile cu difuzorul în capac). Cum bunul meu prieten şi vecin era fericitul posesor al unui asemenea instrument, ne asociam la transport " din fericire, la vremea aceea, aparatele erau dotate cu mînere, semn că utilizarea itinerantă era universală. Cine putea aducea de acasă discuri sau benzi cu muzică decadentă, obţinute pe căi obscure, cu ultimele şlagăre (încă nu erau hituri). Strîns legată de noţiunea de ceai era cea de gaşcă (termen consacrat cam în aceeaşi perioadă). La ceai, membrii găştii erau invitaţi din oficiu. Anunţurile se făceau de regulă cu puţine zile înainte, iar în orele după-amiezii de sîmbătă firele telefoanelor se înroşeau, fiind decisive pentru conturarea componenţei. Gaşca era preponderent masculină, sexul frumos era de obicei invitat. O gazdă apreciată era cea care ştia întotdeauna să se asigure de paritatea sexelor, iar invitaţii cei mai preţuiţi erau cei care veneau cu cît mai multe fete. Dimpotrivă, să vii pe nepusă masă la un ceai, să "agăţi" o fată şi să dispari în primele ore era o dovadă de proastă creştere. "Vii cu mine la un ceai?" era formula prin care relaţia cu o fată trecea de faza tatonărilor. Erau în Bucureşti diverse găşti, unele mai faimoase decît altele prin calitatea ceaiurilor organizate. Nu neapărat adverse şi nici exclusive, interferenţele fiind în general admise, dacă nu se încălcau anumite reguli de bună purtare. La limită, puteai să te autoinviţi " "Am auzit că e ceai la tine, vin şi eu cu două fete de la
